joi, 4 februarie 2021, 20:32
Zilele trecute am primit o veste mare. Mi s-a propus o colaborare cu grădinița la care merg copiii mei, un post de voluntar pentru moment – un fel de suplinitor – dar cu perspective de a deveni ceva permanent, în timp. Să zic că am fost extatică ar fi puțin spus! Am fost în al nouălea cer, am simțit o bucurie atât de mare și autentică cum nu cred să mai fi simțit decât atunci când aveam încă inima unui copil…A fost ca și cum toate dorințele mele s-ar fi aliniat în acel moment și m-am simțit ascultată, văzută, apreciată – pentru exact ceea ce sunt și nu pentru vreo calificare anume – pentru prima și întâia oară în viața mea!
Lucrurile s-au aranjat perfect – e în plin acord cu proiectul la care am început să lucrez, acelea de a crea un produs de educație în și cu natură. Practic mi s-a oferit posibilitatea să merg într-un loc unde o sa am un contact direct, nefiltrat cu copii de toate vârstele, unde voi putea să aplic toată teoria pe care o știe – la o scală mult mai mare!! Deci – din toate punctele de vedere – e grozav! E o rampă de lansare, un punct de pornire, un mod de a acumula o experiență atât de necesară pentru ca să pot mai apoi să o aplic în cine știe ce alte contexte…Căci visul meu e să fac ceva pe tema educației cu integrarea naturii în acest proces, adică să țin ateliere, să fac excursii, să duc copiii în natură și să învățăm de la ea tot ce are să ne ofere! Așa că, tocmai mi s-a oferit primul meu auditoriu, cu care voi învăța, jucându-mă!
Deci…ce poate fi mai fain de atât, nu? Ei bine, după ce am trecut de euforia inițială, de recunoștința imensă că am primit această șansă, acest dar nespus de bun de la Viață – care efectiv îmi arată calea pe care să merg ca să-mi ating visul, după ce am observat toate sentimentele de teamă, neîncredere, nesiguranță pe care le anticipam, după ce am adunat curaj să le comunic și câtorva membri ai familiei că voi începe să parcurg un alt drum, după toate astea a venit ceva la care nu m-am așteptat: un atac de panică!! Efectiv, m-a luat prin surprindere căci știam să mă aștept la toate emoțiile de mai sus – dar nu mă așteptam să mă simt atât de copleșită. Căci exact așa sunt acum – mă simt strivită de imensitatea realizării că am primit exact acel ceva pentru care îmi setasem intenția – eu efectiv am scris lucrul ăsta în jurnal în primele zile din an, am scris negru pe alb că spre asta țintesc! Și atunci mă întreb cum de acum nu mă simt mai bine, mai ușurată, ba chiar euforică?
Pentru claritate, țin să precizez că am acceptat acest post:) Cu inima larg deschisă și exact cu acea bucurie de copil despre care scriam mai sus. Sunt realmente încredințată că acum locul meu e acolo. Și mă voi prezenta zi de zi la această întâlnire cu joaca, cu educația autentică! Și voi da copiilor tot ce știu eu că e mai bun și tot ce pot eu da mai bun din mine! Însă – chiar și așa, chiar și dacă nu mă mai întorc de pe acest drum de data asta – spre deosebire de alte dăți când mereu abandonam când dădeam de greu – tot simt o panică maximă la gândul că poate oamenii ăștia își vor da seama de cine sunt eu cu adevărat și nu mă vor mai vedea așa de minunat echipată ca să spun povești despre lumea înconjurătoare copiilor!
Da….știu de ce am astfel de gânduri. Știu de unde vin. E nenorocitul de Ego care nu vrea să-mi dea pace, care vrea să mă țină tot în zona de confort, care îmi bagă acum atât de multe bețe în roată…Acum chiar îl văd cu claritate și îi dau pace…Cât pot. Am încercat să trăiesc acel moment de panică, să îl las să se consume…Să scoată ce avea de scos. Căci măcar așa înțeleg ce pot face în continuare. Acum știu și cum se cheamă – sindromul impostorului. Adică atunci când ai impresia că oamenii te văd într-un fel și tu de fapt nu ești deloc așa și îți e super groază că ei vor afla, că te vor demasca.
Adevărul e că eu, atunci când postez pe pagina mea de educație în natură, atunci când mă întâlnesc cu mămicile sau cu fetele de la grădi, sunt toată numai un zâmbet și transmit, cred, multă așezare și echilibru. Dau impresia că știu ce fac, că petrec mult timp de calitate cu copiii, că sunt o mamă care mă comport exemplar cu ei și că sunt foarte potrivită, probabil, să inițiez și ați copii… Adevărul e că sunt toate astea, darrr mai sunt și altele. Mai sunt și agitată, iritată, isterică de-a dreptul în unele seri, mai și urlu, mai și șantajez și exagerez, mai și ameninț sau manipulez, mai și înfrumusețez uneori intenționat realitatea….Sunt câte puțin din toate, uneori o latură e mai pregnantă ca alta. Iar acum simt cum viața mea personală mi se destramă în fața ochilor. Simt cum am pierdut orice control – căci odată ce sentimentele mele s-au schimbat și s-au reașezat în altfel – știu că nu mai am cale de întoarcere și că mult timp nu o să mai pot duce în această ecuație…Deci să spun că sunt disperată și terifiată în această privință e tot puțin spus.
Așa că, îmi e groază să nu iasă toată drama asta la suprafață, să nu dezamăgesc pe cei din jur căci în spatele unei fețe zâmbitoare se află uneori și o femeie cu o gură mult prea mare și sonoră…Știu că singura cale de a afla cine și cum va reacționa este să las lucrurile să se întâmple. Să mă arat exact așa cum sunt. Și știu că de data asta, dacă e un nou început – nu voi mai purta măști. Nu mai vreau asta – nu mai vreau sub nicio formă să mă ascund, să mă arat fericită atunci când lumea mea se năruie toată. Voi încerca să mă abțin să mai hrănesc acea imagine de om mereu bine, căci nu e în acord cu realitatea.
Față de adulți – cel puțin – voi încerca să spun mereu adevărul. Cu bune, cu rele, nu în amănunt – dar adevărul. Iar față de copii, aș încerca să le vorbesc pe înțelesul lor despre stările mele. Cred că și ei trebuie să cunoască cât mai mult din limbajul emoțiilor, să le poată identifica pe ale lor.
Nu știu unde mă va duce acest drum. Cred că nici nu trebuie să știu. Mi-am propus ca atâta timp cât voi reuși să mă întorc la acea liniște din inima mea, pe care o simt atunci când văd un apus de Soare, înseamnă că a vorbi cuiva despre această bucurie și despre natură este ceea ce trebuie să fac. Și ce mă rog este să primesc în continuare îndrumare la fiecare pas! Să simt prezența acelei forțe care animă florile și gândurile deopotrivă, care ne doboară și ne ridică cu aceeași iubire necondiționată, care ne poartă cu răbdare prin valea acestei vieți. Dacă mă va primi înapoi în brațele ei oricând îmi va fi teamă, oricând voi greși sau mă voi simți copleșită și neîncrezătoare, atunci va fi bine! Atunci eu voi fi acolo unde e nevoie să fiu. Așa să fie!
A.
Pe urmele mamei 