vineri, 22 ianuarie 2021, 14:42
Azi am avut o întâlnire online cu o prietenă tare dragă. Ne auzim din când în când ca să ne rumegăm viața și prin filtrul celeilalte. Căci uneori e tare bine să te scalzi în privirea celuilalt, mai ales atunci când acea persoană ține pentru tine un spațiu în care să te simți liber să fi exact așa cum ești.
Și constat că de fiecare dată după aceste conversații devin exuberantă, plină ochi de bucurie, energie, dorință! E ca și cum mă entuziasmez atât de tare de tot ceea ce descopăr în aceste întâlniri că trebuie atunci numaidecât să pun în practică și să merg să schimb întreaga lume!
Zic adesea că am copii mult prea activi ca să le fac față…și nu doar din punct de vedere fizic, ci și din punct de vedere emoțional! Dar adevărul gol goluț e că exact așa sunt și eu! Simt atât de intens, și bucuria și tristețea, că uneori am impresia că voi exploda, ca un butoi cu pulbere aprins.
Nu prea știu cum să mă temperez. În clipele acelea de preaplin trepidez, efectiv îmi tremură mâinile și e necesar să fac ceva. Să scriu, să cânt, să desenez…Să iasă cumva din mine, să se mai așeze apele acelea atât de încărcate de idei și vise și emoții și de toate. Dacă se uită careva la mine pe birou în acele momente cred că nu ar vedea decât un vârtej de culori, totul zboară ca să se așeze mai apoi în alt loc, cărți, vederi poștale, hârtiuțe, pene, flori, frunze uscate, lumânări…se preschimbă după chipul și asemănarea mea, ca într-un veridic proces de creație.
Uneori îmi zic că era bine dacă mă făceam pictoriță. Atunci măcar aș fi putut picta pereții…Aș fi aruncat cu culori în ei, i-aș fi mâzgălit după placul inimii. Ar fi ieșit afară toate acele nuanțe pe care simt atât de multă nevoie să le exprim, dar baiul e că în lipsa culorilor nu am decât cuvinte și acțiuni. Și când vin, vin buluc, sunt ca și copiii care atunci când vor să ajungă undeva repede – repede ies amândoi pe ușă deodată și se împiedică în final unul de altul, enervându-se.
Cam așa și eu, cu ale mele gânduri. Vreau să le aduc la lumină, dar încă trebuie să găsesc calea cea mai potrivită să o fac. Însă ele nu mai au răbdare, sunt ca și – asta e singura comparație care îmi vine acum în minte când mă gândesc la nerăbdare – purceii unei prietene din liceu care într-o primăvară i-a lăsat bunica afară în curte și au alergat de atâta încântare până au făcut pneumonie.
Așa că încerc să las iureșul să se mai tempereze, să se decanteze toate ideile și gândurile și planurile și emoțiile. Le zic: Stați un pic și nu mai mânați că am nevoie să vă pun într-o ordine!
Poate că nu e ceva nemaiauzit, de fapt sunt sigură că mai sunt și alții ca mine. Atât că nu în jurul meu…căci adesea sunt luată drept hiper-ventilată și trimisă la colț ca un copil care a mâncat prea multă ciocolată. Și asta pentru că ei, cei din proximitatea mea, nu înțeleg că nu e ceva ce pot controla prea bine, e un elan creator care probabil a stat prea mult timp sub papuc și acum e ca un baraj la care i s-a rupt stăvilarul! Și p-aci ți calea, năvălesc apele la vale, vrei nu vrei…
A.
Pe urmele mamei 