duminică, 17 ianuarie 2021, 14:32
Simt cum mă cuprinde, o simt prezentă în casă, ca o plapumă mare și grea care ne apasă. E durere la mine în suflet, e durere la el în suflet…Fiecare cu durerea lui.
A mea e atât de mare că îmi face creierul să zvâcnească și stomacul să se strângă cu greață. Simt cum mă înec, căci iar nu mai ajung la mal. Am mai fost aici și altădată, măcar atâta lucru bun că nu îmi e atât de străină situația, are o familiaritate a ei.
Uneori am impresia că am să o port mereu în suflet, orice aș face, oricine aș fi și oriunde m-aș duce. Ca și cum e marca mea înregistrată și m-am procopsit cu ea pe viață. Oricât de melodramatic sună, chiar nu îmi mai amintesc cum era înainte, când aveam sufletul ușor ca un fulg, când zilele îmi păreau atât de senine și orice nor pe cerul meu mă făcea doar să zâmbesc, să îmi strâng mai aproape de piept fericirea căci îmi dădea ocazia să pot să realizez ce norocoasă sunt!
Acum e cam pe dos. Norii pe cer sunt semn de furtună în sufletul meu. Zilele senine le mai găsesc doar în surâsul copiilor mei. Dar e bine și așa, să știți. Și nu dintr-o pornire sado-masochistă spun asta. Ci pentru că suferința a fost mereu precursorul unei mari treziri, a unei schimbări majore în conștiința mea. Nu pot să nu pomenesc aici un citat care mi-a plăcut teribil de mult:
“There is no coming to consciousness without pain. People will do anything, no matter how absurd, in order to avoid facing their own souls. One does not become enlightened by imagining figures of light, but by making the darkness conscious.”
Consider cuvinte lui Carl Jung ca fiind desăvârșite. Total în acord cu tot ce am trăit eu conștient în ultimii 5-6 ani. Căci lucrurile atunci au început să se schimbe, să se miște altfel pentru mine în clipa când am întâlnit disconfortul. Când am pierdut controlul. Când m-am simțit deznădăjduită în fața unei experiențe complet noi. Când am realizat că e timpul să îmi asum o responsabilitate și să iau decizii singură. Maternitatea a fost marea mea inițiere. De atunci înainte s-a suprapus și cu altele, însă durere mai mare ca aceea să nu fi suficient pentru copiii tăi nu cred că există. Iar pentru mine propria mea imaturitate mi-a adus multă suferință, dar în același timp copiii au fost și un catalizator excelent care să mă propulseze înainte.
Și pentru că am avut muulttt de lucru la mine însămi într-un timp relativ scurt și pentru că totul s-a petrecut pe repede înainte, cred că am avut per ansamblu mai multe momente de suferință decât de bucurie. Sau mai bine zis, nu am știut ce e aia bucurie până nu am dat de suferință și atunci nu am putut contoriza prea bine…Nici nu contează de fapt asta. Ci doar că acum nu mai fug de ea. Nu mai fug de acea neplăcere, nu încerc să o mai ascund de ceilalți. E undeva mereu cu mine, pe bancheta din spate, dar m-am obișnuit să o las din când în când și pe scaunul din dreapta. Căci are nevoie să se exprime, a fost atât de mult timp reprimată!
Iar eu încerc să o las, să îi fiu recunoscătoare chiar pentru că simt că îmi aduce profunzime, o asumare mult mai mare și mă ancorează mai bine, mai înfipt în Viață. Chiar discutam în această dimineață despre cum nu ne-a fost permis, multora dintre noi, ca și copii, să plângem, să fim supărați. Fetelor poate mai puțin, dar pentru băieți și acum e o oarecare rușine să îi lași să plângă în voia inimii lor. În fine, ne-a cam fost indusă de mici reprimarea suferinței și a oricăror emoții așa – zis negative. Și atunci am crescut refulându-le, făcând ce putem și ce știam cu ele…Unii le-au ascuns în mâncare, alții în tot felul de comportamente mai puțin sănătoase precum fumatul, consumul de alcool etc., alții în jocuri pe computer, relații neîmplinite, obsesii și lista poate continua. Cert e că nu am știut, nu am fost crescuți să ne privim suferința drept în ochi și să o recunoaștem ca ceea ce este: parte din viața noastră, chiar de zi cu zi.
Îmi dau seama din discuțiile cu prietenele mele că ori de câte ori ele își manifestă acea latură sensibilă, emoțională în fața partenerilor lor, în cele mai multe cazuri ei se întorc cu spatele, își găsesc o scuză, se iau și pleacă. Ca și cum nu pot fi prezenți într-o atare companie, ca și cum nu pot să privească drept în față acea femeie care suferă și să recunoască că ea e tot partenera lor. Că mai e și altfel decât bine dispusă și zâmbitoare și dornică.
Știu că unii nu o fac conștient. La fel cum știu că sunt și alți bărbați care au o capacitate mult mai mare de a-și accesa propria latură emoțională și a de empatiza și cu alții care o fac. Dar marea majoritate se sperie, căci știu probabil de mici că e ceva rușinos și nepotrivit, sau poate ineficient și inutil în a-ți etala sentimentele.
Al meu om mereu zice că nu înțelege de ce plâng când o fac, nu prea poate nici să mă consoleze, nici măcar să stea cu mine în acest proces. I se pare că mereu exagerez, mereu recurg la lacrimi când nu vreau să găsesc soluția. Și nici nu ar vrea să audă adevărul din sufletul meu, căci îl tratează ca pe o mare șaradă, ca pe o piesă de lamentare bine regizată. A fost mereu așa, nu știu cum nu mi-a picat fisa mai repede. Probabil că atunci când l-am cunoscut aveam enorm de puține motive care să mă facă să plâng. Oricum, am mai scris, nu plâng ușor și niciodată în public. Rar pot plânge și de față cu el. Deci chiar foarte rar am răbufnit în fața lui căci îmi este aproape imposibil să mă exprim și să mă înfățișez așa în fața unui om care a arătat dezaprobarea față de un astfel de comportament, chiar dacă se întâmpla poate o dată la un an jumate…
În fine, este ceea ce este, nici mai mult, nici mai puțin. Eu pe el nu îl pot schimba, nici nu e corect să vreau acest lucru. Fiecare are propriul drum, propriile bagaje de cărat. Ce știu e că și în cazul lui, chiar dacă nu se vede, e multă suferință. Simt cum o poartă în suflet, nu știe ce să facă cu ea. Probabil nici nu știe că e acolo. Și mi-a luat mult timp până să realizez că și el e de fapt ca mine. Simte și îl doare, dar nu poate plânge nici măcar atât de rar cât o fac eu. Ceea ce cred că e tare greu de gestionat, e ca și cum ca să treci un test ai de citit o carte scrisă într-o limbă pe care tu nu ai mai văzut-o în viața ta!
Nu pot să nu empatizez cu el. Nu pot să nu mă gândesc că suntem călători pe același drum, avem aceleași lecții de luat, aceiași munți de urcat! Nu pot să nu mă gândesc că și eu am fost așa de pierdută cândva, fără niciun reper, fără să știu prea multe despre ce mi se întâmplă. Și atunci simt compasiune. Nu milă, e o mare diferență! Simt că cel puțin nu îl mai judec, nu îl mai cert în gând, nu îl mai arat cu degetul pentru toate câte, chipurile, mi-a făcut! Căci nu mie mi le-a făcut…și le-a făcut lui singur. Și, cum spuneam mai sus, e atâta durere aici. În acel loc, în acel abis din care simți cum nu mai poți ieși, cum te afunzi pe zi ce trece tot mai tare, deși dai disperat din mâini și picioare…Și nu ai nicio șansă reală să ieși fără să realizezi că pentru a mai vedea vreodată lumina e nevoie să stai în întuneric. Să zaci în el. Să te scufunzi și mai adânc, să mergi și mai profund…Până când vei ajunge să nu te mai temi de el, să nu îl mai respingi, ci să-l îmbrățișezi. Să îl cuprinzi și să fii recunoscător căci dacă e prezent înseamnă că după va veni ceva mai bun…Că e pe cale să se întâmple trezirea, că ești pe cale să devii Conștient!
A.
Pe urmele mamei 