Sunt oare într-o relație toxică?

Fotografie de Pixabay pe Pexels.com

sâmbătă, 16 ianuarie 2021, 19:34

Acum câteva zile postam despre bucurie și speranță, azi a venit timpul unui subiect încărcat de altfel de sentimente. Sau mai bine zis, resentimente. Este despre revoltă, frustrare, vină, ură…Căci așa e viața, cred. Ne umple de pozitiv ca să putem echilibra apoi cu negativ. Vreau să mai spun că mereu o poveste e scrisă în mod unilateral, e vorba de punctul unuia de vedere și trebuie tratată ca atare…De fapt, orice simțim, orice trăim e mereu despre noi – nu ceilalți „ne-au făcut nouă ceva”, ci noi proiectăm în faptele lor ceva ce aveam nevoie să trăim…Iar povestirea sentimentelor legate de o experiență anume este clar o cale de eliberare și de comunicare, care nu rămâne însă fără efect în memoria colectivă. Cineva, undeva, poate simți această mărturisire ca fiind propria-i poveste, propriul pas spre vindecare. De aceea îndrăznesc de multe ori să scriu despre lucruri atât de profunde și aproape de inima mea, căci – poate chiar într-o măsură infimă doar – vor reverbera în oceanul inconștientului colectiv și vor produce schimbările la care tânjim cu toții.

Revenind…La un scurt search pe google dau de următoarea explicație referitoare la relațiile toxice: „ O relație toxică pot fi cauzată de două tipuri de personalitate opuse. Toxicitatea este rezultatul incompatibilității persoanelor implicate în relație. În unele cazuri, nimeni nu este în mod obligatoriu vinovat pentru toxicitate; mai degrabă, toxicitatea este cauzată de incapacitatea de a comunica și de a stabili limite sănătoase, conversații și comunicare.”

Deci, să vedem dacă ni se aplică și nouă. Personalități opuse – oarecum, suntem. Incapacitate de a comunica – da, cu siguranță. Lipsa unor limite sănătoase- absolut! Inexistența unor conversații normale – bifat și asta…La care mai pot adăuga senzația de a nu mă simți în largul meu când sunt cu el, de a mă strădui mereu să mă controlez, să controlez modul în care răspund sau pun întrebări. Nimic nu vine natural, cel puțin în ultima vreme. Totul e în conflict. De la o banală conversație despre cine și ce cumpărături face, la discuții despre job-uri și bani, case și vacanțe, educația copiilor, mâncarea de zi cu zi, totul e o continuă luptă…Pentru ce, mă întreb? Nu știu. Nu știu în ce moment am încetat să ne gândim cu iubire unul la celălalt, când lumea noastră a devenit această arenă din care nu vom ieși niciunul învingător.

Mi-am adus aminte de discuția cu el de acum o luna când îmi reproșa că am pornit împreună pe acest drum de părinți, dar eu m-am schimbat, am devenit mai intolerantă și nu am mai acceptat nimic din ce nu puteam eu controla. Ei bine, pe moment nu am putut să nu îi dau dreptate, ba chiar m-am simțit cumva cu musca pe căciulă. Însă, azi mi-am adus brusc aminte și de o plimbare cu primul nostru copil, fetița – prima noastră plimbare toți trei după ce am ieșit din maternitate, cred că ea avea atunci doar 2 săptămâni. Și atunci am încercat să îi spun lui ce simt, cât de rău îmi era de fapt din punct de vedere psihic și emoțional, cât de vinovată mă simțeam pentru cezariana de urgență…Iar el mi-a tăiat macaroana cât aș fi clipit și nu m-a lăsat nici să termin fraza. Aveam mare nevoie de el să mă asculte și el nu numai că nu m-a lăsat să vorbesc, dar a arătat o reală dezaprobare față de ceea ce simțeam, față de faptul că îndrăzneam să mă plâng LUI, fix lui mi-am găsit să îi spun off-ul meu.

Cred că dacă cineva s-ar fi uitat atunci la noi ar fi înțeles că acela a fost MOMENTUL, acela a fost începutul creării unui rift între noi. Prima rană mare pe care mi-a făcut-o și pentru care nu cred că l-am iertat, încă. Atunci eram prea labilă, prea deprimată ca să înțeleg ce spunea, cum mă simțeam (n.n. am suferit de depresie post-natală la ambele nașteri, dar în cazul fetiței, pentru că a fost și primul copil și au existat și niște complicații la naștere, depresia a fost mult mai accentuată și de durată mai lungă). Atunci m-am simțit respinsă, trădată, și într-adevăr puțin enervantă…Acum, în timp ce scriu, îmi e o ciudă pe el, pe situație, căci nu am putut sa îi întorc vorbele când mi-a zis ce mi-a zis luna trecută. Aș fi vrut mult să știe că el a fost primul care a plecat din echipă, că nu mi-am dorit eu niciodată să fiu deprimată, și totodată să mă transform într-o mamă elicopter care controlează totul. Dar în clipa în care mi-a întors spatele eu am rămas singură, eu, și atât. Nu mai eram noi doi, nu mai eram echipă, era ca și cum mă punea chiar el să mă descurc singură cu tot ce simțeam, ca și cum în clipa în care eu am dat de greu, el a și sărit din barcă. Și asta a fost sentimentul meu mereu, în tot timpul ăsta, în ultimii 5 ani, că el se îndepărtează de fiecare data când mie îmi e greu, când dau de un hop, când sunt mai speriată și mă lasă singură, nu neapărat atât din punct de vedere decizional – căci cu asta îmi pică bine sa mă dezvolt, ci din punct de vedere al sprijinului simplu, firesc, care ar trebui să existe între parteneri. O comuniune tacită, o solidaritate nerostită – doar asta voiam eu de la el.

Acum îl urăsc pentru acel moment când, după mine, a stricat totul…A lăsat o rană mai adâncă decât orice operație și nici măcar nu și-a dat seama. Și acea rană a continuat iar și iar să se adâncească, și eu iar și iar să mă îndepărtez de el. De aceea și în clipa de față mă simt de multe ori nesusținută, deși acum știu că mă descurc și singură și nu mai am nevoie de el în multe lucruri. Deci de asta cred ca nu a mai avut el impresia că suntem o echipă pentru că realmente nu mai eram. A închis el bine ușa în fața mea și eu, în acea clipă, cum sunt și foarte orgolioasă din păcate, am lăsat-o așa. Oricum, au mai fost momente când am bătut la acea ușă, însă tot degeaba. Aceeași a fost povestea și cu a doua sarcină și naștere, a fost ca și cum l-am obligat să mă sprijine și el o făcea așa, flegmatic…Nu prea m-a sprijinit nici cu ideea unei nașteri naturale. În fine, ultimele luni de sarcina cu cel de-al doilea copil au fost extrem de grele, și de aceea port în suflet povara faptului că atitudinea mea l-a afectat pe cel mic. Am fost extrem de supărată și nefericită, și parcă uneori simt asta în modul în care se comportă acum băiețelul. Și port această vină cu mine, de aceea sunt de multe ori mai permisivă cu el pentru a-mi răscumpăra toate acele sentimente pe care i le-am transmis încă din pântec, deși știu că nu ar trebui…

Dar! Vreau să știe o lume întreagă ca aceste vremuri – transformarea ta în părinte, fie mamă sau tată – lasă urme adânci. Să nu mai aud pe nimeni cu textul de a avea răbdare, că trece totul, și că o să fie iar bine. Rahat! În cazul meu, nu a mai fost niciodată la fel, din acea clipă când ne plimbam pe podul Dacia într-o zi de septembrie în anul 2015. Totul s-a schimbat, eu m-am schimbat, sunt aproape alt om. Un om care acum sper că se vede pentru ceea ce este, un om pregătit să își îmbrățișeze umbra, să știe despre el și ce e bun și ce nu, să se iubească în final pe el însuși și să danseze în acest echilibru toată viața. Știu că bărbatul meu e companionul meu pe acest drum, care mă ajută să învăț despre mine, încerc să îl privesc așa – cel puțin în momentul de față când eu încă mai am multe de vindecat la mine.  Încerc să nu îi port pică, doar că aș fi vrut să îi spun și lui aceste lucruri cândva…poate.

Până atunci am să le scriu aici, și am să le spun altor femei. Am să încerc să le fiu lor alături. Să știe că le văd, că le înțeleg, că sunt și eu o femeie cu aceleași răni….Și că încercăm să le vindecăm împreună. Iar dacă toxicitatea înseamnă incapacitatea acută de a comunica cu partenerul despre niște subiecte care pentru celălalt partener sunt importante, atunci e necesară o cură urgentă de detoxifiere. De regăsire a propriei voci, căci atunci când nu reușești să comunici de fapt probabil nu reușești să TE comunici, căci nu ești suficient de conectat la propriile nevoi. Abia apoi, după ce stai mai mult cu tine, după ce comunici CU TINE însuși, vei putea găsi o punte de comunicare și cu celălalt.

Asta nu înseamnă bineînțeles că te va și asculta. Și auzi. Dar înseamnă că tu ți-ai făcut partea, ai spus ce aveai de spus fără să judeci, fără să critici, fără să vrei să-ți schimbi partenerul și fără să-l condiționezi. Practic, ăsta e țelul final. Asta înseamnă acceptarea necondiționată. E mai ușor de scris, decât de făcut, asta e clar! Ce pot să concluzionez este că în clipa în care eu m-am regăsit pe mine, m-am adunat bucată cu bucată și m-am „recompus din îngeri”, vorba lui Adrian Păunescu, mi-am regăsit și vocea – cel puțin în scris :). Sper că o voi putea transpune și audio, cât de curând!

A.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: