vineri, 8 ianuarie 2021, 19:49
Citisem zilele trecute cum calendarul popular este deschis de ziua de naștere a zeului An, personificare a Soarelui, prima divinitate a omenirii. Acesta este Vechi sau Bătrân (în data de 31 decembrie) și Nou sau Tânăr (în data de 1 ianuarie). El moare și renaște în noaptea dintre ani. De fapt anul se naște, crește, se maturizează și îmbătrânește pe parcursul celor 365 sau 366 de zile.
Și, în timp ce citeam toate astea, chiar simțeam cum, după ce s-a înnoit anul, a apărut și la mine în suflet un sentiment de nou, de renaștere. Cred că așa e la majoritatea oamenilor, și cred că e firesc. Ne agățăm de orice oportunitate de a începe de la zero, de a ne face planuri, de a primi încă o șansă să facem lucrurile altfel. Am auzit (și eu la rândul meu mi-am spus asta de zeci de ori, deja) de promisiuni de genul: anul ăsta voi ține cură de slăbire, voi învăța ceva nou, mă voi apuca de un hobby nou, voi citi mai mult, voi călători mai mult, voi fi mai bun, voi fi mai comunicativ, mai îndrăzneț, mai sociabil și câte mai câte. Parcă atunci, la punctul de start al Noului An, vine la noi însuși Peștișorul Auriu și ne întreabă pe fiecare ce dorințe avem. Iar noi, îi dăm înainte…Și ne facem o sumedenie de planuri și promisiuni, unele realiste, altele nu, și de marea majoritate ne ținem vreo 2-3 luni maxim. Deși am avut în noi cele mai bune intenții, un sentiment sincer de a face ceva nou și diferit, și chiar am crezut că vom reuși, dar parcă după un timp totul se duce pe apa sâmbetei.
La mine așa a fost de fiecare dată. Și de fiecare dată m-am întrebat de ce oare? De ce îmi pierd din acel elan, de ce nu mai simt după câteva luni acea energie debordantă? Parțial, cred că are de-a face și cu faptul că țintesc mereu prea sus și pentru că nu am deloc răbdare. Orice mi-am propus, am făcut-o cu aceeași intensitate și nerăbdare pe care o simțeam în fiecare lucru nou, și voiam un rezultat pe măsură. De la slăbit la ture de mers pe munte la cărți de citit, pur și simplu s-au evaporat toate după un timp, de parcă și uitasem că le pusesem undeva ca și priorități pentru Noul An. Și mi-am adus aminte de ele doar când s-a apropiat sfârșitul anului, când am fost pusă în situația să fac socoteala și să trag linie.
Bine, nu zic, în realitate realizasem o parte din ele, poate și altele, pe care nu le avusesem în vedere. Ceea ce e bine, pentru că într-un an mai ai și timp să te răzgândești sau să privești și în alte direcții, către alte oportunități. Însă culmea, regretul celor nefăcute, dar promise, a rămas. Și l-am tot cărat în cârcă de fiecare dată, an după an, până când a ajuns un bolovan mare și greu.
În fine, cred că ideal ar fi să lăsăm în urmă toate cele ce nu se întâmplă pe motiv că poate nu ne erau de folos. Sau nu era timpul lor. Și să încercăm să nu ne mai propunem prea multe, ci să lăsăm viața să se întâmple pur și simplu. Căci planurile noastre poate nu concordă întotdeauna cu ceea ce e scris în stele pentru noi…Și am în minte acum chiar anul ce a trecut care a fost cea mai mare surpriză la nivel mondial pentru toată omenirea! Câte planuri nu s-au dus de râpă în anul 2020? Nici nu vreau să merg mai departe, căci planurile eșuate sunt poate un cost rezonabil adus tribut pentru acest an, față de prețul suprem plătit de alții. Dar vreau doar să spun că, e evident, un an ca cel ce tocmai a trecut a clarificat o dată pentru totdeauna că, dacă nu suntem aliniați cu direcția cea bună, orice planuri am face sunt doar bețe în roată.
Nu e nevoie să mă uit mai departe decât la ograda mea. Eu, în ianuarie 2020, mi-am propus să citesc toate cărțile necitite din bibliotecă:) Cred că am vreo zeci. Bine, asta pentru tot anul. Apoi mi-am propus să muncesc cât de mult pot, să pun bani de-o parte, ca să îi duc pe copii la mare cel puțin de 2 ori. Ba chiar am inițiat o nouă tradiție în familie, de genul: luăm un borcan gol și punem în el 12 hârtiuțe, pe fiecare scriind 1 lucru pe care să-l facem împreună, ca familie, într-un weekend din lună. Acuma chiar mă pufnește râsul! Din cele 12 cred că am îndeplinit vreo 3….De câte ori credeți că am fost la mare? Zero barat, un sejur ni s-a anulat în pandemie, iar în vară nu am îndrăznit să ne deplasăm nici cu mașina, nici cu avionul, din cauza neprevăzutului generat de COVID – 19.
Dar de citit cărțile din bibliotecă? Am dus la capăt vreo 2 sau 3 dacă nu mă înșel, și am început alte 4. În schimb, am citit materie pentru un anumit examen din profesie de mi-a ieșit pe urechi, o realitate pe care nu am avut-o deloc în vedere la cumpăna dintre anii 2019-2020. De strâns bani…Ce să zic. Am strâns, dar nu pentru concedii, ci pentru lunile când nu am mai lucrat, fie pentru că s-au închis instanțele, fie pentru că mi-am luat concediu neplătit pentru studiu, fie pentru că am ajuns la acel moment în care mi-am băgat piciorul și am renunțat la toate.
Astea sunt oricum niște exemple puerile față de adevăratele provocări pe care le-a adus anul 2020 în viața mea. La început, a fost acea frică, chiar când s-au închis școlile și grădinițele, apoi multe instituții, apoi lock-down-ul din primăvară…Până ce am realizat că nu pică peste noi cerul, mi-a luat ceva timp. Am trecut greu de la acel sentiment de „nimic nu va mai fi la fel” la „poate că schimbarea nu e chiar așa rea”. Și aici mă refer strict la modul în care a decurs viața de zi cu zi: mai atenți la ce facem, unde mergem, ce băgăm în gură, mai dornici să ieșim în natură, mult mai prezenți când ne-am putut întâlni cu cei dragi, mai recunoscători pentru serviciul pe care îl avem, mai bucuroși că ne putem vedea copiii cum cresc și că putem fi parte directă în educarea lor și mai dornici să petrecem timp de calitate în familie, pe scurt. Dar această schimbare clar nu s-a petrecut ușor, fără luptă, fără încrâncenare, fără teamă…A fost de departe anul cel mai dificil, dar în același timp cel mai eficient în atingerea a ceea ce acum știu că e obiectiv de top: să ne trăim viața autentic, liber, ieșiți din constrângeri și rigorile auto-impuse. Și să ne-o trăim în acord cu menirea noastră în lume, pe care dacă o vom asculta, vom fi binecuvântați cât de curând.
Fiecare, în ritmul lui, în acord cu propriile lui resurse și limitări, este chemat să se oprească și să asculte. Să tragă linie la cele bune și cele mai puțin bune, și să le ia pe toate în brațe! Doar așa cred că merită să întâmpinăm Noul An, făcând pace cu Bătrânul de dinainte.
Ceea ce vreau să concluzionez e că, până nu stăm să simțim toate prin câte ne-a purtat 2020, până nu trăim și supărările, și eșecurile, și planurile nerealizat, și visele neîmplinite, până nu lăsăm să moară ce trebuia și pentru care a fost nevoie să se întâmple un eveniment de așa proporții catastrofice ca să ne deștepte, probabil că e nerealist să ne mai facem vreodată alte idei despre ce vrem să facem în Tânărul An. Cred că cel mai important și sănătos e să începem cu exprimarea recunoștinței, pentru că și dacă nu crezi că ai trăit vreun lucru bun în anul ce a trecut, totuși ai trăit ceva din moment ce ai ajuns să trăiești toate acestea. Pentru viața în sine, pentru a doua șansă, să mulțumim! Abia atunci putem trage linie, și nu va mai conta ce nu am putut face, ci doar ce am făcut, ce s-a făcut prin noi…Nu cred că e puțin lucru, fiecare trebuie să fi avut un an mai special ca oricare altul.
Până și cei mici o simt. Și dacă tot i-am adus în discuție, azi am simțit cu toată inima acel Început, acea emoție că de data asta chiar pot să mă îmbarc în ceva nou fără să mă țină nimic în urmă. Povesteam cu copiii la prânz despre cum ne decursese ziua, cum a fost în parc, dacă ne-a plăcut la librăria unde am ajuns, de ce ne plac atât de mult cărțile și tot felul. Și le-am mărturisit atunci că, dacă aș putea alege, între cărți pentru copii aș vrea să îmi petrec toată ziua! Și atunci fetiței mele i-au sclipit ochii și s-a uit la mine, dar – cum să zic – direct în sufletul meu care în acele clipe pot să jur că făcea tumbe în oglinda din privirea ei – și mi-a zis: „Mami, ție chiar asta ți-ar plăcea să lucrezi!” Era ca și cum ea vedea exact năzuința mea, dorința mea de atâtea luni de a găsi acel lucru care mă reprezintă și să pot să îl transpun în muncă, căci mă macină de ceva timp faptul că nu reușesc să găsesc un job. Și, nu știu de ce acum, dar ceva din răspunsul ei m-a făcut să mă analizez și să îmi dau seama că nu simțeam ca altădată acea împotrivire, acel ghimpe, acea voce a rațiunii care să îmi zică că nu e de mine, sunt supra-calificată, și alte justificări. Ci simțeam o bucurie pură, o comunicare directă cu acel izvor nesecat de înțelepciune care ne-a pregătit tuturor un loc în lume, un dar, și care acum parcă îmi întinsese o cană de apă cristalină, fiind un semn că sunt pregătită să beau și să parcurg pe un nou drum.
Le-am spus atunci copiilor că le mulțumesc. Sunt printre puținele persoane cu care eu pot fi eu însămi. Care mă știu, care mă văd, îmi citesc în ochi visele. Și că mă simt mai apropiată ca oricând de ei, de sufletul lor, care mi-a fost poate înrudit în cine știe câte alte vieți și care îmi mai dă din când în când câte un imbold când mă îndepărtez de la lecția mea. Nu știu, poate e doar magia începutului, poate a fost de fapt doar o zi bună pentru noi. Dar chiar și așa, simt că pot să îmi iau rămas bun de la Vechiul An, să-i sărut mâna ca unui bătrân înțelept, să îi mulțumesc pentru povețe și să-l lase să plece în treaba lui, iar eu în a mea. Căci pe mine mă așteaptă încă o puzderie de cărți de citit…
A.
LE: în aceste zile ale Noului An a nins mult. Copiii au învățat că fulgii de nea nu sunt altceva decât steluțe care poartă în ele magia anului ce tocmai a început. Așa să fie!
Pe urmele mamei 