De ce ne cresc alții copiii?

Fotografie de Sharon McCutcheon pe Pexels.com

miercuri, 21 octombrie 2020, 16:20

Azi am o mare nelămurire și sunt oarecum indignată de această realizare: de ce ajungem ca, după ce mămicile se întorc la lucru la finalul concediului de îngrijire copil, să ne zbatem să-i ducem pe copii la grădinițe și școli private unde au șansa să primească o educație cât mai aproape de firesc, iar noi muncim ca robii de dimineața până seara pentru a ne permite să acoperim nevoile de bază?

De ce ajungem să trăim în casele noastre ca într-un hotel, de unde plecăm dimineața și ne întoarcem seara, epuizați, cu copiii înstrăinați căci și-au petrecut ziua în diverse locuri și cu alți oameni decât noi, prea obosiți să mai schimbăm câteva vorbe, pentru ca a doua zi să o luăm de la capăt? De ce ajungem să ne crească alții copiii timp în care noi tragem să facem acei bani care să plătească aceste servicii? Fac toate astea un sens? Au rost?

Eu nu am realizat aceste lucruri până acum. Naivă din fire, docilă, nu mi-am pus niciodată prea multe întrebări. Dar pentru că de câteva săptămâni, dacă nu chiar mai bine de o lună, viața îmi este răscolită de tot felul de întrebări, am ridicat și eu chestiunea: ce îmi doresc de la viață? Cu ce scop în gând mă trezesc în fiecare zi? Și, culmea, răspunsurile care mi le-am dat aveau prea puțin de-a face cu un venit constant. Ci aveau de-a face cu nevoia de conectare, de apartenență, de familie. Cu bucuria de a fi împreună, de a împărtăși, de a petrece timpul în așa fel încât să ne umplem inimile de aer curat și veselie…Bucuria de a-mi vedea copiii crescând. De a le fi alături. Dar cum aș putea să fac toate astea când eu însămi îmi dăruiesc aproape toată energia în altă parte? Căci despre asta e vorba, nu despre bani neapărat, cât despre timpul și energia necesară pentru a-i produce. Astea le dăm la schimb.

Și nu e culmea? Le dăm la schimb pentru ca să putem primi bani pentru ca la rândul nostru să plătim acele persoane care și-au dat din timpul și energia lor ca să fie alături de copiii noștri, zi de zi…Poate că sună pueril, dar în clipa de față sunt aproape sigură că ăsta e cercul vicios în care ne zbatem, mult prea obosiți ca să ne putem da seama.

M-a frustrat când am realizat cât de mult din valorile noastre, ca mame, sunt irosite. Cât de puțin mai apucăm să transmitem copiilor noștri după o anumită vârstă, căci nu mai avem cum. Toată energia noastră creativă a fost consumată la muncă, unde trebuie să fie constantă și productivă, iar pentru ei – trup din trupul nostru – ne rămâne mult prea puțin. Așa că tragem de noi, tragem la infinit, până cădem late, până nu mai înțelegem de ce suntem nervoase și iritate mai tot timpul, de ce nu ne mai înțelegem cu partenerul, de ce strigăm la copii chiar dacă știm foarte bine că nu au nicio vină…

Și îmi e ciudă pe această lume, pe acest sistem, pe noi înșine că am lăsat lucrurile să ajungă aici. Că am ajuns să ne înstrăinăm de adevăratele valori, de firea noastră cea mai adânc înfiptă în noi, care ne-ar fi ajutat și ne-ar fi ghidat în toată această provocare a vieții cotidiene. În schimb, am înăbușit-o și am fugit la lucru. Căci acolo e mai ușor- cunosc o sumedenie de mame care admit că la job e mult mai ușor decât acasă cu copiii, și eu sunt prima în fruntea listei. Când m-am întors la job acum mai bine de un an, abia așteptam să plec dimineața. Ba și sâmbetele, îmi găseam orice pretext să plec de acasă, căci era mult prea solicitant să fiu cu cei mici. Și nu contest că aceasta era realitatea mea, și a celorlalte ca mine.

Dar de ce fugim, dragi mămici? De acești minunați omuleți care țin în mâini oglinda spre sufletul nostru? Ne e teamă să privim în ea și să recunoaștem unde am ajuns? Mie sigur mi-a fost…E teribil de greu să recunoști asta, să admiți că uneori vrei să pleci departe de copiii tăi…Căci atât de grea și dăunătoare e această înstrăinare și aceasta nu este altceva decât consecința sistemului în care trăim. În care maternitatea e o corvoadă, nu o bucurie împărtășită, e o experiență pe care majoritatea o trăim singure și nu împreună cu tribul nostru, ajungând să fim disperate pentru atenție, pentru validare, crezând că toate acestea le vom primi când ne întoarcem la job. Și așa și este pentru un timp, e bine, ne simțim pe val, dar – uneori, căci nu vreau să generalizez – se întâmplă să realizăm că lucrurile nu mai sunt la fel nici la lucru. Că noi nu mai suntem la fel ca înainte de copii, altele par acum prioritățile. Dar totuși, ce putem face? Ne resemnăm și mergem înainte, tragem tare, încercăm să ne găsim un echilibru cu viața de acasă, fără a sta o clipă să ne întrebăm de ce? Fără să acceptăm că poate mai este și o a treia cale? În care să ne dăm șansa să fim câte un pic din toate, să ne adaptăm în funcție de momentele noastre din zi, în funcție de energia care curge prin noi. Pentru că doar așa noi, femeile, putem fi cu adevărat productive. Și doar așa vom avea suficient de multă  prezență și pentru copiii noștri, pentru șefii noștri, pentru partenerii  noști și pentru noi.

Am scris toate acestea pornind de la cazul meu particular. Eu am optat pentru o grădiniță privată pentru copii din dorința de a găsi un substitut cât mai aproape de prezența maternă în viața lor de zi cu zi. Pentru că nu puteam accepta să îi știu într-un loc unde – chiar dacă nu din rea voință – nevoile lor nu pot fi ascultate căci sunt mult prea mulți într-o grupă, iar o singură persoană poate face totul cu o limită. Sunt sigură că și la stat se găsesc multe educatoare minunate și probabil că și acolo poți găsi o cale de a te liniști, de a te convinge că cei mici sunt pe mâini bune. Eu însă nu am reușit să găsesc această cale, am tras mereu pentru ideea ca ei să fie într-un cadru mai puțin instituționalizat, ci mai degrabă într-o comuniate care să le amintească de valorile noastre de acasă. Și unde să primească alte valori, în completare.

Dar pentru asta plătim un preț scump. Și nu mă refer la bani aici și nici că sumele pretinse nu ar fi justificate. Din contră, cred uneori că nicio sumă de bani nu e suficientă pentru a plăti strădania și dăruirea pe care o văd în educatoarele copiilor mei, care și-au luat în serios rolul de mame de rezervă din primele zile când acele mânuțe mici s-au agățat de hainele lor cu disperare… Ci mă refer la efortul din spatele acestui preț, la discuțiile nesfârșite pe care le am cu soțul meu pe tema asta, căci eu nu pot lăsa de la mine când vine vorba de copii și nici el nu vrea să vadă că, de cele mai multe ori, o educație de calitate costă bani grei în țara asta. Eu țineam cu dinții de decizia mea. Până recent…Acum, sunt liniștită. Știu că vor merge acolo atât cât noi vom dori să ne alocăm o mare parte din venitul familiei în acea direcție, și știu că e în regulă și dacă nu se va mai întâmpla la un moment dat asta. Pentru că acum cred că voi putea fi eu prezentă în toate acele aspecte de zi cu zi pe care le consider atât de importante. Acum energia mea e cu ei și pentru ei.

A.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: