The Story of my Life

Fotografie de Adonyi Gu00e1bor pe Pexels.com

vineri, 16 octombrie 2020, 15:41

Am auzit de dimineață melodia cu această denumire a celor de la One Direction. Și de atunci îmi tot sună în minte refrenul. Povestea vieții mele. Ce aș scrie într-o astfel de poveste? Până recent nu aș fi putut răspunde prea multe la o astfel de întrebare, căci mi s-a părut că viața mea nu are o semnificație anume. Nu aveam impresia că am făcut ceva demn de povestit. Iar azi, având acest gând, mi-am dat seama că aș putea scrie o carte și tot nu ar fi de ajuns!

E interesant cum odată schimbată percepția mea și modul meu de a mă raporta la lucruri și la evenimentele din viața mea, am început să-mi privesc altfel viața. Am început să accept ce mult și intens am trăit. Cred că doar în clipa în care mi-am asumat toată durerea pe care am dus-o în spate în toți acești ani pot spune că am început să simt că am trăit cu adevărat, să văd sensul în toate. Copilăria mea, adolescența, prima tinerețe – devenirea mea ca mamă și soție, ca adult care merge la lucru și are o familie a sa, despre toate merită scris. Și de fapt cred că așa este în cazul fiecărui om. Fiecare avem o poveste demnă de spus.

Și mai cred că, netrăind toate aceste etape conștient, ne împiedică să ne înțelegem viața, ne împiedică practic să trăim și ne trezim poate la aproape 35 de ani cu întrebarea fără răspuns: Cum naiba am ajuns aici??? Adevărul e că toți anii dinainte se pierd dacă nu am putut integra și accepta cele trăite, dacă nu putem înțelege de ce ne simțim azi așa raportându-ne la ei.

Ieri seara m-am simțit rău. Din categoria rău de amețesc, nu mai am aer, am o gheară în stomac și un pumn în gât…tocmai avusesem una din puținele conversații deschise cu soțul meu în care concluzia a fost că nu mai însemnăm nimic unul pentru altul, că oricât am vorbi între noi nu ne ascultăm cu adevărat și că viața noastră curge în paralel…O realitate cruntă care pe mine mă zdruncină de fiecare dată și de fiecare dată mă face să mă întreb: De ce naiba mi se întâmplă asta? De ce mă trezesc dimineața singură în pat constatând că trăiesc un coșmar? Nu doar că îl visez…Și când oare voi avea suficientă tărie să pun punct?

Știu că aproximativ 90% din oamenii din jurul meu nu știu asta, nu văd asta la noi – și nici nu au cum căci noi nu le-am arătat decât o mică parte din relația noastră. Și încă am dificultăți în a accepta că e ok, fiecare va înțelege atunci când va fi pregătit, dar că eu nu trebuie să mă justific, ci trebuie să iau propriile mele decizii. Dar mă râcâie totuși acest deznodământ ca și cum nu îl pot integra ca fiind al meu, ca și cum vorbesc despre o altă persoană. Îmi dau seama acum că nu a servit deloc faptul că nu am lucrat cu mine și rănile mele în tot acest timp. Credeam că le-am înțeles, că le-am rezolvat, că e un capitol încheiat. Oh, boy, really??? Frica mea de abandon e încă acolo. Sentimentul că sunt trădată la fel. Teama de singurătate, indecizia de a-mi lua propria viață în mâini…Rană peste rană am clădit, și acum  s-a adunat atât de multă materie că în curând voi avea o gaură neagră în loc de inimă.

Dar nu vreau să ajung acolo. Nu asta doresc să fie povestea vieții mele mai departe. Să fiu o gaură care consumă și distruge totul în jur de furie și durere. Vreau să scriu altfel aceste pagini. Să îmi revendic drepturile de autor și să văd în ce măsură pot să găsesc calea din fața mea, fără să mai bâjbâi, ci cu încrederea în Viață, care m-a pregătit pentru acest moment, ca pe un actor în culise.

Și ce pot spune este că recent am citit undeva că o inima rănită e o inimă care a trăit. E o inimă deschisă. Că e timpul să acceptăm că iubirea înseamnă și durere, tristețe, amărăciune. Noi nu vedem o inimă distrusă ca fiind o șansă de a fi martori la capacitatea extraordinară a inimilor noastre. Căci inimile ce au fost frânte înseamnă viață, respiră viață…Creează spațiul pentru a ne revendica propria viață, propriile trăiri, și ne invită să ne cunoaștem, să nu mai tolerăm ceea ce ne încalcă limitele.

E o anumită frumusețe și așezare în toată această situație. În tăcerea care se așterne peste mine atunci când stau singură și îmi plâng durerea. Fiecare gură de aer din acele momente e o victorie, o minune pentru mine…Mă aduce mai aproape de adevărul meu, de mine. Îmi este foarte greu să controlez toate aceste ieșiri și nici nu mai doresc să o fac. Sunt parte din mine. Și nu mai doresc să le reduc la tăcere. E ca și cum am tăcut atât de mult timp încât acum dacă tac simt că mă sufoc, la propriu…

Acum tot ce îmi doresc este să îmi masez inima, prin toate aceste trăiri…să le las să o întărească, să o extindă, să facă loc la altceva. Se zice că abilitatea noastră de a iubi se măsoară în abilitatea inimii noastre de a suferi, în abilitatea noastră de a gestiona durerea…nu pot să nu fiu de acord. Eu am știut mereu despre mine că sunt o persoană iubitoare, că iubesc mult oamenii, că mă dedic lor atunci când simt că vor să fie iubiți, văzuți, auziți. Și acum știu că am suferit și pe măsură. Intens, crud, în tăcere…Am lăsat să mă consume această durere fără să știu ce să fac cu ea.

Dar acum știu, o iau înapoi acasă. O revendic. O las să facă parte din mine și o privesc cu ochi plini de iubire. Povestea vieții mele este despre multă iubire și multă durere…nu cred că poate fi una fără alta.

A.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: