De ce vulnerabilitatea este de fapt o formă de curaj

Fotografie de Tatiana Syrikova pe Pexels.com

luni, 12 octombrie 2020, 23:13

Azi a fost o zi tare grea pentru mine și mama mea. Tata a fost supus unei operații pe cord, prin care i-au fost înlocuite patru vene din inimă cu alte patru, preluate din alte părți ale corpului. Practic, pentru câteva ore inima lui a fost scoasă din corp și așezată pe o masă, iar corpul său – o carcasă lipsită de cel mai de preț organ al omului. Căci deja se știe că inima e centrul ființei noastre, chiar dacă mult timp i s-a acordat o importanță mai mică decât creierului, spre exemplu. Dar acum există studii care să dovedească că inima este adevăratul nostru „creier” și că omul, doar atunci când coboară din minte în inimă, poate cu adevărat să trăiască ceea ce îi este menit pe acest Pământ.

Și, în timp ce așteptam să primesc vești despre operație și despre starea tatălui meu, m-am tot întrebat oare ce o fi simțind între timp. Pe unde i-o fi hoinărind sufletul în acele ore, când a fost nevoit să sufere această disociere tocmai pentru a i se oferi aproape o inimă nouă, aș putea spune. Căci inima așa cum era, în starea de acum o zi, nu ar mai fi dus mult timp. Mă întrebam ce o fi simțit el chiar înainte să fi adormit, la ce i-o fi zburat gândul? Câte emoții i s-au adunat atunci în priviri? Oare cât de frică i-a fost?

Sunt grele pentru mine aceste întrebări…Dar mi s-a părut atât de important să ofer acestei experiențe adevărate ei valoare. Căci este cu siguranță un moment de cotitură în viața sa, o a doua șansă. Și mă întrebam oare cât de mult curaj e nevoie să ai ca să te îmbarci senin într-o astfel de călătorie? Eu una știu sigură că aș fi fost terifiată. În clipele acelea dinainte, aș fi înnebunit de disperare. Pentru că s-ar putea sfârși totul, pentru că s-ar putea să nu mă mai trezesc…Dar culmea, nu cred că ar fi disperarea generată de proximitatea morții, căci pentru mine în această clipă a vieții nu mă sperie moartea în sine. Nu o mai privesc la fel, știu că face parte dintr-un ciclu nesfârșit, și că noi facem parte din acest ciclu viață – moarte – viață, ne naștem, trăim și apoi murim, dar ne regenerăm constant. Pentru mine viața este o călătorie a sufletului, care are dreptul să aleagă dacă și cât va mai continua această aventură în funcție de misiunea cu care a venit în această lume…Așa că sunt conștientă că pentru mine moartea e doar sfârșitul unei experiențe care probabil va fi înlocuită cu alta. Însă – ceea ce cred că m-ar înspăimânta cel mai tare ar fi despărțirea de copii. Ei sunt binecuvântarea mea, dar și călăul meu. Nu știu dacă face sens ce spun…Doar că voiam să subliniez că deși ei îmi aduc cea mai multă bucurie, față de ei simt că am cea mai mare responsabilitate și este atât de mare încât nici să mor nu cred că mi-aș putea da voie vreodată – cel puțin nu până nu îi știu mari, la casele lor și cu un EQ ridicat –  ca să nu îi dezamăgesc, să nu le răpesc ceva. Atât de mult îmi doresc să le fie bine!

Dar revenind la tatăl meu. Cred că doar azi am realizat ce act extraordinar de curaj a dovedit. Faptul că a ales să facă lucrul ăsta, să se opereze, să se expună acestei mari și grele schimbări în viața sa curentă. Căci putea la fel de bine să nu o facă, sau să o facă lamentându-se non stop…Nu spun că nu s-a plâns, căci e greu să accepți deplin astfel de lucruri sau să nu te întrebi măcar o dată de ce mie mi se întâmplă așa ceva, dar spre final a ajuns cred la o deplină acceptare. Și chiar cred că a intrat în acea sală de operație cu credința că este exact unde trebuie să fie. Și nu cred că a făcut-o doar pentru el. Cred că a făcut-o pentru noi toți.

Pentru mine, această experiență, de a sta întins cu inima lângă tine, expusă, dezvelită de orice strat protector, este cea mai mare stare de vulnerabilitate pe care mi-o pot imagina. Și asta nu este altceva decât curajul pur! Să te dezbraci de orice bariere de protecție, să arăți adevărata față a inimii tale, așa cum ești, fără nicio mască, este cea mai mare dovadă de curaj și în același timp un act imens de iubire. El a ales să își pună inima la bătaie, vorba vine, pentru ca noi toți să îl vedem așa cum este…

Iar eu acum îl înțeleg atât de bine și îl admir mult mai mult. Căci și eu m-am simțit aproape toată viața mea nevăzută. Și îmi dau seama că doar niște măsuri extreme m-ar fi putut determina să mă dezvălui lumii după zeci de ani de purtat de măști și sisteme de protecție…Îmi amintesc că, în tot acest demers, copiii au fost cei care au început să dea de pe mine strat cu strat jos, căci erau zile când simțeam că nu mai am nimic pe mine, că mi-au luat și pielea de pe mușchi și am rămas goală. Despuiată. Atât de vulnerabilă! Dar nu am înțeles niciodată ce pot face cu această vulnerabilitate, nu am putut să o privesc niciodată cu ochi buni…Din contră, îmi părea un semn de slăbiciunea, iar eu și așa eram disperată să primesc atenția și validarea celor din jur, care – credeam eu – mă vor oricum numai slabă din fire nu. Mi-a luat ani întregi să mă pot vedea eu pe mine, de aceea nu aveau nicio șansă cei din jur să reușească să treacă dincolo de toate aparențele minuțios create de mine.

Chiar și în ziua de azi nu prea pot să mă arăt complet vulnerabilă. Nici măcar în fața copiilor, căci îmi fac griji cum i-ar putea asta afecta. Dar am început timid să mă arăt câte puțin, am început mult să vorbesc despre asta și cu fetița mea, să îi spun de fiecare dată cum mă simt, să pot să îi clădesc și ei încrederea că e iubită oricum s-ar înfățișa, chiar și tristă, furioasă, obosită etc.. Nu îmi dau voie să fiu complet vulnerabilă pentru că nu am încă acest curaj de a mă scoate acolo, în fața lumii, de a mă simți bine exact cu ce și câte sunt. Căci dacă îndrăznesc mă tem de ce s-ar putea întâmpla. Îmi este frică de respingere, mai mult decât orice…Dar știu că fără să am acest moment, fără să pot ridica vălul și să ies la suprafață, fără să ridic tot ceea ce mi-a obturat mintea și pe mine însămi atât de mult timp nu voi putea înainta, nu voi fi cu adevărat împăcată și fericită și lumea nu mă va cunoaște la modul cel mai real.

Căci atunci când nu suntem deschiși, nu putem fi iubiți pentru ceea ce suntem cu adevărat. Iar asta – din proprie experiență spun – doare teribil. Dar e totuși o veste bună aici și anume faptul că atunci când putem să ne dăm voie să fim vulnerabili înseamnă că suntem de fapt curajoși! Iar asta este grozav căci lumea iubește ideea de curaj și tot ceea ce îi este asociat. Și nu e ca și cum nu am făcut cu toții și alte lucruri, poate chiar mai grele, până acum. Trebuie doar să începem de undeva, să putem să spunem cuiva adevărul despre noi…Iar odată grăit, acesta se va propaga …. Căci „Când te vei hotărî să faci un lucru, lucrul îl vei izbuti (…) și lumina va străluci pe toate drumurile tale”, [Iov 22:28]. Așa să fie!

A.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: