A dezamăgi

sâmbătă, 3 octombrie 2020, 16:07

Este verbul momentului la mine în aceste zile. Am descoperit la una dintre ședințele de terapie faptul că am o teamă încastrată adânc de a nu-i dezamăgi pe cei din jur. Pe cei apropiați mai ales, dar se extinde și la vecinii de bloc, vânzătorii din magazine sau diverse persoane care mă sună să îmi zică de nu știu ce campanie. Îmi este teamă să zic nu sau să refuz sau uneori îmi este frică de orice aș putea scoate pe gură care ar putea să-i supere. Bineînțeles, sunt zile când acest sentiment este mult atenuat, dar sunt și zile în care îl simt planând deasupra mea ca un nor.

Și ziceam că am constatat că îmi guvernează în primul rând relația cu cei din familie, dar și relațiile profesionale. Așa că încerc să îi dau de capăt, căci teama de a dezamăgi m-a împins să iau multe decizii care sunt împotriva firii mele și care mi-au adus mai multe neajunsuri. Tot analizând sentimentul în încercarea de a-l putea identifica oricând își bagă nasul în treburile mele, am constatat că e un cuvânt bizar…„a dezamăgi”. Adică pare opusul amăgirii, nu? A dez-amăgi? A face în așa fel încât să nu fi amăgit sau să nu amăgești pe ceilalți. Și asta nu e un lucru rău, din contră…Înseamnă a fi autentic, a fi sincer și transparent. Și atunci de ce dezamăgirea e percepută ca ceva negativ, ca ceva ce a fost cauzat de o amăgire?

Pentru mine chiar este ceva extrem de negativ, și puternic, căci m-a determinat într-un mod definitoriu în anumite momente ale vieții. Am luat multe hotărâri ca și copil din frica de a nu-i dezamăgi pe părinții mei, în special pe tatăl meu de care mă simțeam cel mai apropiată. Am continuat pe un drum pe care apucasem chiar și atunci când nu mi-aș fi dorit acest lucru, dar am făcut-o pentru a nu produce supărare celor ce considerau că e drumul bun pentru mine. Ce mai, am urmat chiar și o facultate grea cu toate că nu am simțit că ar fi locul potrivit pentru mine, dar era ceva ce știam că le-ar pica bine alor mei, că ei mă vor acolo. Acum văd toate aceste lucruri obiectiv și rațional, fără tendința de victimizare sau învinovățire, căci ce a fost a fost și nu mai poate fi schimbat. Acum doar vreau să înțeleg ca să pot face diferit, pentru mine și pentru copiii mei.

Cred că, singura cale de a depăși această frică constantă este să îmi dau voie să o comit o dată. Să văd cum e să fie alții dezamăgiți – adică să pot să stau și să văd că alții sunt nemulțumiți de răspunsul meu, de comportamentul meu, de reacția mea. Bineînțeles, în limitele bunului simț și al respectului. Dar, mai ales, în limitele mele, căci este clar că a-ți da dreptul să dezamăgești înseamnă a-ți da dreptul să fi așa cum simți, să îți setezi propriile limite, să îți respecți propria persoană.

Am exersat, chiar azi, cu un prilej potrivit în care i-am comunicat soțului  meu ce simt eu în aceste momente ale vieții, cum pot să mă înfățișez în viața noastră de cuplu și în familia noastră. A fost greu. Pentru prima oară în viața mea am reușit să comunic cu el în mod asertiv (și suntem de 17 ani împreună), fără să am așteptări, fără să îi reproșez nimic, doar să mă comunic din respect pentru el și pentru mine. Mi-am dat masca jos și, vai, Doamne, bine a fost! Ce ușurare, ce bucurie să pot să îmi iau de pe suflet toate câte le țineam ascunse, din același motiv – acela de a nu-l supăra. De a nu-l îndepărta. Dar, când mi-am dat seama că oricum mai departe de atât nu avem unde să mai mergem – unul de altul, decât dacă am lua-o bineînțeles pe drumuri separate, am avut curajul de a spune tot ceea ce simt fără să mai am spaima de a fi judecată și fără dorința de a mă justifica. Am simțit că nu mai e nimic de pierdut, cu alte cuvinte.

 A fost bine, a fost intens, a fost eliberator. Am realizat niște lucruri despre mine. Am înțeles că pot face față de acum încolo la astfel de discuții, că îmi pot asuma consecința unor decizii. Mi s-a conturat ceva mai bine ceea ce îmi doresc de la mine, de la noi. Și poate că așa e și firesc, și corect, să știm mereu ce e în sufletul celuilalt. Să nu trăim ca doi străini sub același acoperiș, căci ne-am obișnuit cu această deconectare, cu inerția și pasivitatea care erodează zi de zi o relație, cu tăcerea care este una grea și apăsătoare, iar nu o tăcere binevenită, liniștitoare, familiară.

Mi-am dat seama și ce mult am perpetuat acest sentiment de nesiguranță și impresia că trebuie să îi mulțumesc pe toți. Chiar după ce am născut am simțit nevoia să par că știu ce fac, nu am dorit ajutorul nimănui. Iar când am constatat ce mare nevoie aveam de fapt de el, deja era prea târziu, mă afundasem într-o mare depresie, epuizare fizică și psihică, mă zbăteam cu fiecare zi să rămân la suprafață…Adevărul e că constat o dată la câtva timp că o prietenă sau cunoștință trece prin exact același lucru când devine mamă. E ca și cum renasc acele frici din copilărie și se accentuează rănile copilului interior.

E atât de greu să fi mamă în zilele noastre! Naști și te naști, devii altceva, mult mai mult, dar nu știi exact ce. Nu știi cum, nu ai de unde. Și încerci, dai greși, mai întrebi, primești sfaturi, reproșuri, iar mai încerci, îți mai pierzi din încredere și entuziasm pe drum și tot așa. Ajungi să nu mai ai niciun reper căci tot ce știai era din teorie, după ce naști nu ai timp să mai citești, e totul sau nimic, pe repede înainte. Și vrei să faci, își dorești să fii mama ideală, dar nu ai nici cea mai vagă idee care e acest drum. Și cred că, dacă nu ai avut acest sentiment până atunci, urmează să faci cunoștință cu el: dezamăgirea. Față de tine, față de copil, față de partener, față de toți cei din jur. Chiar față de societatea care tratează mamele ca pe un paria, de multe ori setând niște obiective și standarde ireale, pogorând asupra lor cele mai aspre procese de judecată.

La mine nu a fost decât cireașa de pe tort. Și pentru că nu mi-am dorit niciodată mai mult ceva decât să le fie bine copiilor mei am dus totul la extrem. Educația lor, sănătatea lor, alimentația lor, somnul lor, jucăriile lor. Totul trebuia să fie perfect. Căci nu era loc de mai puțin, pe ei – dintre toate ființele acestei lumi – nu aveam voie să îi dezamăgesc. Ah, ce amăgire, cea mai mare dintre toate…Aveam să mă amăgesc așa mult timp, căci nu vedem decât ceea ce suntem pregătiți să vedem, ce ne permit ochelarii noștri de cal să vedem.

Și chiar de asta, mi-a venit acum o idee. O prietenă bună a născut recent. Și nu a ieșit bine din spital că au tăbărât peste ea toate sfaturile pământului, toate întrebările despre cât doarme pruncul, cum doarme, bineînțeles cât mănâncă, cum se c***, câte scutece udă, dar de ce nu doarme în pat, de ce îl ține atâta în brațe, de ce nu bea bere pentru lactație, de ce îl scoate afară nebotezat în primele nici nu mai știu câte săptămâni și câte mai câte…Ea și așa e zăpăcită de noul rol, corpul nici nu s-a acomodat încă la noua formulă și numai de asta nu are nevoie. Căci are propriul sistem intern de navigare și are nevoie de liniște ca să se racordeze de el. Dar, de frica să nu supere, să nu-și dezamăgească partenerul, propria mama și întreaga gloată de mătuși care au tăbărât pe ea, alege să tacă, să le asculte, să se îndoiască de adevărul său – instinctul matern. Și are nevoie de cineva care să îi amintească constant unde să se întoarcă, unde să caute răspunsuri.

Eu și această proaspătă mămică avem imensa oportunitate să facem parte dintr-un mic grup de mămici, toate prietene, toate legate de această inegalabilă experiență, și astfel ne susținem mereu una pe alta, ne gândim chiar și în miez de noapte că mai e cineva acolo, care înțelege, care știe și fără să întrebe ce e în sufletul nostru.  Și atunci mă gândeam cum ar fi dacă am putea înființa ca o linie de urgență pentru proaspete mămici, unde să poată suna când nu mai pot distinge ce e în sufletul lor de sfaturile altora, când au nevoie doar de cineva care să le reamintească că ele pot, ele știu, ele au creat viață și contribuie la menținerea ei zi de zi. Să le asigure că totul face parte din dansul nostru zilnic, că nu e nimic ce poate fi greșit, doar ceva ce necesită răbdare, atenție, iubire, iertare…Că în relația cea mai sfântă din lume, între o mamă și copilului ei, nu poate fi vorba de dezamăgire, doar de acceptare necondiționată, căci nu poți să îi spui inimii să nu bată sau plămânilor să nu respire…Nu ar fi minunat?

A.