Oare chiar e suficientă Încrederea?

Fotografie de Felix Mittermeier pe Pexels.com

joi, 1 octombrie 2020, 15:08

În sfârșit reușesc să scriu relativ fără grabă, pe timp de zi și nu noaptea când îmi pică ochii în gură de somn. Îmi place atât de mult să pot să mă aud eu pe mine, să mă aștern pe aceste pagini, să descopăr unde stau pe scara propriei evoluții.

Am avut o săptămână foarte plină și atipică. Cel puțin față de cealaltă dinaintea ei. Am fost mai mult pe acasă, căci cel mic s-a răcit și lucrurile au fost de așa natură încât să nu îmi iasă mereu planurile pentru a doua zi. Dar nu asta a fost problema. Căci m-am obișnuit cu aceste adaptări, fac doar strictul necesar și dacă mai încape ceva pe lângă, cu atât mai bine.

Problema e că tot nu simt că statul acasă cu un copil bolnav ar fi suficient de util. Zilele trecute, când erau copiii la grădiniță, mergeam în dreapta și stânga, parcă tot mai lucram câte ceva. Dar acum, nu. Iar eu simt că nu fac destul, căci până recent mă descurcam și cu un job de cel puțin opt ore, și cu doi copii mici, și cu casa și masa, și programul lor de după grădiniță, de toate făceam. Dar acum, am scos jobul din ecuație și am impresia că tot ce fac nu e pe atât de util, pentru că nu produc. Bani. Da, adevărul gol goluț, este că sufăr de acest virus al neproductivității, se pare…Și nu îmi dau seama ce mă determină să mă gândesc așa, căci nu m-am considerat niciodată o persoană avidă după bani. Sigur că îmi place să îi am, dar doar pentru că îi pot folosi pentru a cumpăra lucruri drăguțe copiilor, jucării, decorațiuni pentru casă, rochițe și cărți, pentru a putea ajuta sau bucura pe alții, pentru a călători și participa la diverse activități cu copiii. Dar să îi am doar pentru a-i avea, nu cred. Și cu toate acestea, cu toate că zi de zi am ce pune pe masă celor mici, pot să le cumpăr cele necesare, pot să le ofer o educație la o grădiniță extraordinară și putem să ne permitem să călătorim cu mașina în diverse locuri, faptul că nu sunt eu cea care acoperă toate aceste cheltuieli mă face să mă simt complet inutilă de multe ori.

Și când lucram, câștigam destul de modic. Marea majoritate a cheltuielilor le acopereau soțul meu și părinții, ei având o firmă împreună. Deci familia. Au fost luni când am câștigat și eu mai mult, însă atunci puneam bănuții la o parte pentru o ieșire, sau le cumpăram copiilor ceva mai deosebit ori amenajam cumva camera lor…În fine, nu am fost lipsită de nimic nici ca și copil, nici după ce am devenit adult, și asta în sine știu că e o binecuvântare. Pe care însă mereu am simțit că nu o merit, căci eu nu făceam destul pentru ea. Când eram mică, mi se părea că nu am nevoie de atât de multe lucruri. Sau, mai bine zis, simțeam că nu mai doresc să le primesc, pe de-o parte pentru că și alții ar fi în nevoie, pe de altă parte și pentru că simțeam că vine cu o condiționare. Primeam pentru că eram sau mă comportam într-un anume fel. Când am crescut, am simțit că nu mai doresc să primesc de la părinți, ca și cum dacă acei bani nu veneau de la mine, nu erau bineveniți oricât de absurd sună asta…Din nou, simțeam că nu e ok atâta timp cât nu îi lucrez eu pe toți! Face sens? Deja eu am pierdut șirul gândurilor…

Ideea ar fi așa. Lucram pentru strictul necesar și aș fi putut acoperi cheltuielile de bază. Dar după ce au apărut copiii, aceste cheltuieli au crescut exponențial, la fel și pretențiile mele referitor la ei – grădiniță privată, haine de calitate, jucării cât mai bune, mâncare cât mai calitativă etc.. Cheltuieli care aveau la bază principiile mele, la care eu nu doream să renunț nici în ruptul capului, dar cu toate acestea erau cheltuieli pe care eu singură nu le puteam duce. Știam în subconștient că nu trebuie decât să semnalizez că am nevoie, că deja familia mea îmi va oferi orice. Așa că am perpetuat acest comportament vicios. Eu ceream indirect, plângându-mă că nu am de unde, ei îmi dădeau chiar mai mult decât ceream, eu după aia mă simțeam prost și inutilă, mai ales când au început certurile cu soțul meu care mereu am simțit că mă consideră un copil răzgâiat care primește mult mai mult decât se cuvine și trăiește pe spinarea altuia…Nu, poate că nu chiar mereu – căci la școală și la facultate era chiar fain că aveam bănuți, o parte din ei erau din bursa mea de merit, căci ne puteam permite multe și am și profitat din plin de acea perioadă liberă. Dar atitudinea lui față de mine, față de ajutorul primit de la ai mei s-a schimbat mult după ce am avut copii.

Nu zic că nu avea dreptate, nu zic că e sănătos să cheltui mai mult decât produci sau că nu e varianta ideală să fii independent din punct de vedere financiar. Sunt de acord cu toate acestea. Dar tot degeaba căci eu de câștigat mai mult tot nu am reușit, dar nici de cheltuit mai puțin – căci mereu am considerat că nu pentru mine cheltui, ci pentru copii și ei merită totul. Și uite așa, perpetuam exact ceea ce am fost eu învățată – deși am fugit în mod inconștient toată copilăria și adolescența mea de asta și conștient în ultimii 5 ani…

Și pentru că simt că mă pierd în gânduri acum și nu mai sunt coerentă, încerc să fac lumină. Ce anume mă deranjează de fapt? Câte familii nu funcționează așa, soțul face banii, soția ține casa și copiii? Sau câte familii tinere nu sunt ajutate de părinții lor sau ai unuia dintre parteneri? Sau în câte familii nu contribuie fiecare cu ce poate, unii cu mai mulți bani, alții cu produse din grădină, alții oferă din timpul lor, din cunoștințele lor? În câte feluri am putea trăi? Sub câte forme ne-am putea arăta utilitatea familiei și societății? Și de ce nu pot și eu să aleg una dintre variantele de mai sus? De ce mă las consumată de ideea că dacă nu merg la lucru fac umbră pământului degeaba? De ce nu pot efectiv cere nimic pentru mine?? Nu i-aș putea cere soțului acum ceva pentru mine decât în situații excepționale, căci altfel mă simt judecată pentru fiecare leu pe care îl cheltui.

De ce nu pot să îmi măsor valoarea altfel, în timpul investit pentru copii, pentru educația lor, până și timpul petrecut să le aleg o carte – este un timp util, nu? Nu am reușit din aceste motive să prețuiesc nici timpul petrecut acasă în concediul de creștere a copiilor, era ca și cum da, fac toate astea, sunt cu ei, dar parcă tot nu e destul…Bine ar fi să fiu și un pic altundeva, undeva unde să pot face bani, ca să am justificare mai apoi că de fapt cheltui banii mei și nu ai altuia. Adică, a nu se înțelege că nu am beneficiat și eu de propriul venit în perioada concediului, ca orice mamă din țara asta. Și chiar și așa, nu m-am putut relaxa niciodată în fața acestui subiect, iar banii au fost mereu tabu pentru noi, în anii căsniciei noastre.

Nu pot răspunde la aceste întrebări. Mai ales acum când știu că, cu fiecare zi, mi se împuținează fondurile pe care le-am strâns pentru această perioadă. Iar acum fac eforturi imense să restrâng cheltuielile, dar culmea – deși nu produc, dar cheltui aproape în fiecare zi – tot nu pot zice că nu le mai cumpăr nimic copiilor sau că nu mai beau o cafea din când în când în oraș…Probabil că atunci când voi ajunge pe zero, când voi trăi efectiv din mâncare primită de la părinții și socrii mei, când toate nevoile noastre vor fi împlinite de altcineva – iar eu va trebui să cer pentru a primi – probabil atunci se va schimba ceva în mentalitatea mea.

Și ce e și mai bizar e că în fiecare zi cochetez cu un sentiment, încă timid, de Încredere. E acolo, o flacără, care cumva se tot aprinde din când în când și mă tot tentează să cred că va fi bine, în sensul că – deși nu am perspective concrete – Viața le va aranja în așa fel încât să nu ajungă contul meu nicicând pe zero. Să reușesc să mai lucrez la câte un mic proiect, să mai primesc un bonus pentru vechile lucrări încă nefinalizate, să mi se arate o oportunitate la care acum nici nu mă pot gândi…Căci nu o dată m-a surprins astfel, când mi-a trimis tot ce aveam eu nevoie, gratuit, la un anumit moment. Poate că nu era momentul preconizat de mine, dar s-a împlinit ceea ce îmi dorisem.

Și atunci mă întreb – oare asta să fie Încrederea? Să te simți util pentru simplul fapt că trăiești și că, în existența ta, poți aduce un serviciul celor apropiați și comunității tale, iar Universul te va plăti pe măsură? Oare chiar așa să fie totul, simplu, adevărat, și mai ales care să permită sinelui tău să se manifeste autentic, fără a alerga după un job care nu îți aduce satisfacții decât financiare, sau care nu te împlinește decât parțial. Sau care, deși toate cele de mai sus, îți răpește din timpul prețios cu familia?

Multe întrebări am pus mai sus. De fapt cam tot ce am scris e o mare nedumerire. Dar, în timp ce scriu, două mânuțe grăsuțe se joacă aici lângă mine de-a roboții de pe Marte, iar eu sunt aici să le savurez…Fără să fac ceva „util” după actuala mea definiție. Și cu toate astea, această prezență în sine mi se pare cel mai valoros serviciu pe care l-am făcut în viața mea de până acum. Așa că, da, aleg să am Încredere! Aleg să îmi fie asta singura premisă suficientă, și realmente singura mea sursă de „auto-suficiență”!

A.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: