Cum poți obosi „stând acasă”?

Fotografie de freestocks.org pe Pexels.com

marți, 29 septembrie 2020, 22:25

E deja ora 22:30. E prima oară în această zi când mă așez și stau așa pentru mai mult de 10 minute consecutiv. Mai puțin drumul cu mașina, căci la un moment dat azi am condus mai mult de 10 minute întruna, deci am șezut în consecință în tot acest timp.

M-am străduit din răsputeri să recapitulez, de-a lungul acestei zile, ce am făcut, ca să nu uit, ca să pot reproduce cât mai fidel care a fost programul meu de azi.

Bun, să începem, vedem ce reușesc să îmi amintesc. Căci deși au trecut doar 15 ore de când sunt trează, am impresia că ziua de azi a durat cu mult mai mult.

Dimineață înainte de ora 07:00 m-a trezit alarma personalizată. Nici nu trebuie să mă strige, am un ceas intern care mă face să mă trezesc cu câteva clipe înainte ca el să deschidă ochii și să mă strige. De fiecare dată. Am încercat să evaluez repede situația, știam de cu o zi înainte că s-ar putea să fie puțin răcit, căci începuse cu tusea deja și deci erau șanse să îl țin acasă și să nu-l duc la grădi în această zi. E lipicios, mai somnoros, îl întreb dacă dorește o bomboană pe băț pentru tuse. Zice da, așa că toate-s bune timp de 15 minute timp în care stăm în pat, el linge prețioasa bilă roșie, eu îl contemplu și îi mângâi părul bălai. Încă cuget, dar după ce trage câteva reprize de tuse mă cam decid că nu e ceva trecător, acea tuse uzuală de dimineață care îl ajută să elimine secrețiile acumulate din poziția culcat peste noapte, ci e ceva mai mult.

Și cu toate astea, fac banală, dar fatala greșeală să îl întreb cum se simte, oare ar vrea la grădi? M-a pus naiba, căci în secunda doi dăi cu potopul de urlete, că nu vrea la grădi, că el vrea cu mine…Eu care îl întrebasem de politețe, căci era clar că nu va merge. Darrrr l-am pornit și eu am reacționat pe măsură. „Bine, stai acasă, nu te mai duc la grădi dacă văd că nu îți place, nu te mai juca cu copiii, stai aici singur cuc, căci sora ta va merge etc. etc.”. Și deși mă auzeam și știam că sunt absurdă, mai ales că oricum nici nu mai conta ce ar fi zic, stătea azi acasă cu mine, eu tot m-am enervat. Enorm. Pentru că nu îl înțeleg și pentru că asta mă sperie. Pentru că nu îmi dau seama de unde atâta vehemență când acolo pare fericit. Pentru că îmi e ciudă pe mine că sunt moale și de multe ori las după el, acolo unde ar fi loc de o regulă mai fermă. Pentru că aveam nevoie disperată de câteva ore singură. Pentru că mă sperie ideea de a sta iar acasă cu un copil bolnav. Pentru că nu știu cât de grav bolnav e. Și pentru multe altele…

Așa că, în strigăte și plânsete, reușesc să o pregătesc pe surioara lui de grădi, pun pachețelul de mâncare, haine de schimb și ceva pentru un proiect de-al ei. Îl rog pe soțul meu să o lase de data asta el, căci nu aș fi avut vreo șansă în acel moment să ies pe ușă cu amândoi, poate doar cu juniorul în pijama și târându-se de glezna mea. Așa că, rămânem în curând noi doi acasă. Îl întreb dacă dorește micul dejun, deja e o rază de soare căci e relativ sigur că nu va mai pleca de acasă în aceste condiții. Mă învârt în jurul lui cât mănâncă, mai spăl un vas, o sun pe mama să îi amintesc ceva, scot legumele să pregătesc o supă. Îmi amintesc brusc că am încurcat borcanele, i-am zis fetiței dimineața că azi merge la balet când de fapt mergem la stomatolog și mă zoresc să îl sun pe soțul că poate poate e încă cu ea să mi-o dea la telefon să îi zic cum stă treaba. Căci ea e genul care dorește să știe ce va face după masa, se gândește mereu când se trezește după somnul de prânz și știu că ar fi cel puțin dezamăgită dacă ar afla că în loc de balet vom merge la stomatolog. Noroc cu tehnologia, căci dau de ei și rezolv o treabă.

Bineînțeles, între timp el, băiatul meu cu păr de aur, termină rapid un sfert din farfurie și nu mai vreau căci a văzut legumele pentru supă și vrea să le taie, apoi și-a amintit că avem must în frigider și instant a văzut și mierea de pe tejghea. Toate sub un minut. Bun…Le iau pe rând, scot mustul să se încălzească, mă orientez ce legume să pot să curăț eu și ce poate el, dau să îi dau mierea, când sună telefonul. Răspund și uite așa mă prind într-o conversație fără rost, pe care nu mi-o doream și nici nu eram pregătită să o port, cu o persoană apropiată mie, dar pe care nici nu o pot refuza – de fapt nu vreau căci îmi doresc să o ascult și să îi arăt sprijinul meu, dar nu știu cum să i-l mai ofer și mai tare mă tulbur chiar eu, oricum un neofit pe propriul meu drum.

Și nu numai că am reușit să mă enervez iar, dar am ajuns să îmi lase un gust amar atât neputința mea de a mă raporta mai onest, mai asertiv la această persoană, cât și lipsa unui ajutor real pe care aș fi dorit să i-l ofer. Și m-am agitat inutil timp în care copilul îmi cerea non stop miere, încerca să taie sub formă de cuburi un dovleac, era să se taie de două ori cu ceva sculă de curățat legume, a dorit să pună uleiul în oală  și s-a urcat aproape pe aragaz ca să ajungă mai bine la cratiță să călească legumele. Pe care tot el a dorit să le pună pe foc, evident…E de înțeles că la cei 3 ani ai săi încă e prea mic să le facă pe toate acestea singur, dar eu nu vreau să îl descurajez, și încerc să îl las cât pot și cât poate. Chiar dacă asta înseamnă să curăț în bucătărie de 3 ori în jumătate de oră.

Bun, dăm drumul la hotă, legumele fierb în liniște, el merge să se spele conștiincios pe mâini la baie, eu mai șterg puțin de praf de pe pervazul din balconul mic căci îmi stă pe creier să îl văd acolo (de ce nu pot trăi cu el încă o zi, habar nu am), se întoarce peste 10 min ud leoarcă. Nu-i nimic, găsim altă pijama (căci dacă e deja în pijama nu poate să se schimbe decât tot cu o pijama :-/) , îi zic, ia și schimbă-te. Își ia chiloțeii de data asta, se pune să se îmbrace. „Mami, nu ăștia, ăia cu buldozer. Și pijamaua cu încărcătorul frontal.” Stai, zic, le găsim și pe alea, poftim aici.

Ne hotărâm (eu mai mult) că, fiind vreme ploioasă avem prea puțin chef de plimbat așa că mai bine să mergem să luăm niște flori de la o seră unde trebuia de altfel să ajung de mult timp. În multe locuri trebuia să ajung azi, dar a trebuit să schimb tot planul dată fiind compania. Vorbesc și cu mama, mergem împreună. Dar până atunci trebuie să scot hainele din mașina de spălat, să le bag  în uscător, apoi să selectez o altă tură de spălat, pe care le voi băga imediat în cuvă…Dar să verific mai întâi supa.

Da, mai are puțin de fiert așa că îmi fac curaj să despachetez bagajul din weekend care stă în sufragerie și ne împiedicăm de el de vreo 2 zile. E plin ochi cu haine pe care le-am adus acasă de la munte pentru spălat, pentru sortat, pentru donat. Dar nu apuc bine să fac două grămezi, că al meu omuleț vine și se aruncă peste ele, apoi decide că vrea să se joace de-a ceva cu rucsacul…Ok, hai că fac eu o grămadă mare și mă pun iar să le reorganizez în mijlocul camerei. Facem cu spor, am cafea reîncălzită de ieri – deci măcar asta nu îmi mai ia timp.

Între timp, îmi zboară gândurile, să le scriu la cei de la grădi să nu se îngrijoreze, la asistentul de acolo, apoi la doctorul la care mergem noi să îl consulte totuși, mă tot frământ ce și cum să îi mai dau ca să-i aline între timp rafalele de tuse…În toiul acestor gânduri, domnișorul a ieșit din bagaj, și s-a dus la toaletă. Face pipilică din zbor, noua lui pasiune. Of, nu vreau să merg în baie, mai am încă puțin de sortat la haine, și tocmai ce s-a terminat tura de la uscat și pot porni tura de la spălat. Cred că am dezbătut puțin subiectul în gând timp suficient cât să umple vasul de chiuvetă cu apă, să golească juma de flacon de șampon, să-și facă spume și să încerce să-și spele acolo toateeeee mașinile și mașinuțele!…Nu știu cum a trecut cu toate de mine, pesemne că sunt tare aeriană zilele astea. Dar când ajung deja în baie e evident că și a doua…sau a treia??? …pijama e compromisă. Eu m-am udat pe haine de la depărtare, deci vă dați seama ce era pe jos….Zic că e momentul pentru un duș, încerc să țin o teorie despre cum nu consumăm săpun în exces, cum va trebui să folosim bani din pușculița lui dacă va mai dori să își cumpere alt gel de duș și șampon etc.. Nu știu cât din discursul meu îl atinge căci dă să se spele pe mâini atunci cu gelul meu de duș, minunatul meu gel de la The Body Shop, singura mea plăcere olfactivă la sfârșitul zilei…„Nuuuuu, pune-llllll josssssss!”

Se sfârșește dușul meu care a durat cel mult un minut jumate căci a închis între timp apa de la robinetul cu contor, că zice să prea o risipesc…Seriossss???? Mă scoate din duș, ca să ne îmbrăcăm pentru afară. În mod surprinzător, de data asta se îmbracă repede singur. Între timp eu sting supa, o las să se răcească ca să o dau mai apoi prin blender, căci am ales varianta cremă. Mai trimit un mesaj, mă mai sună o prietenă, îmi mai trec vreo trei idei despre ce nu fac bine în această perioadă căci auto-critica e zilele astea pe pilot automat. Un singur gând mi-a rămas pregnant. Faptul că e nevoie să scot acest copil mai des afară. Fiind băiat, cred că are mai multă nevoie de timp în natură, de urlat, de cățărat, de aruncat cu pietre, luptat cu bețe, chestii de genul…Eu nu am pus prea mult accent căci mie nu îmi trebuie așa o mare provocare fizică peste zi, iar fetița mai mare – la fel ca mine. Noua ne place să desenăm, citim, cântăm, dansăm, iar prea puțin ne dorim să urlăm și să ne lovim cu pumnii în piept printr-o pădure….Poate aici e cheia, poate aici e răspunsul pentru agitația și nemulțumirea copilului meu mai mic. Așa că nu pierd timpul, pun mâna pe telefon și las un mesaj unei prietene care are un copil de vârsta lui, stabilesc cu ea să ne organizăm cel puțin o dată pe săptămână în care să ducem băieții la un play-date plin de testosteron.

Ajungem într-un final și să ieșim afară, plecăm cu mașina în afara orașului la acea seră cu flori despre care ziceam. Reușesc cu chiu cu vai să îl determin pe omuleț să nu facă slalomuri printre rândurile de flori fugărind pisica, între timp mai vorbesc la telefon cu privire la o treabă de la fostul birou, mă fericesc cu câteva ghivece și pornim către casă, căci a venit și ora somnului.

Acasă, rapid, mâncare, schimbat în pijama. Culcat. Bifat. Da…pe sărăcia. Îi ia aproape o oră jumate să adoarmă timp în care mă strigă non stop. Ioii, bine era de aveam un dormitor separat în care să am un pat – sau să fi pus un pat în plus în camera copiilor, unde să pot sta întinsă lângă ei până adorm. Așa tot fac naveta și mă atârn deasupra patului lui, care e încă din ăla de bebeluș. Intru, ies din camera lui și tot așa. Între timp fac ordine pe balcon ca să pot pune ghivecele, mai șterg și praful prin casă, rearanjez un colțișor plin cu amintiri culese de copii de peste tot, arunc la gunoi niște flori uscate, încerc din răsputeri să fac cât mai liniște, e aproape ora 15:00. Îmi dau brusc seama că mi foame, nu am mâncat azi. Ok, zic, mă pun la masă când adoarme cel mic, bag rapid ceva căci vreau musai să profit cât timp doarme el să mai calc, urma o după masă plină și eram în urmă la acest capitol.

Am reușit să calc vreo 5 tricouri că puștiul s-a și trezit, iar eu nu am reușit să îl readorm, pesemne o fi fost deranjat de la starea lui mai afectată și de la tuse. Mă pălmuiesc mental să mă trezesc și eu, căci deja mă legănam pe picioare de la nesomnul lui, mai împătur ceva așternuturi ce s-au uscat, îl îmbrac și ne grăbim la grădi după sora lui. Aici odată ajunși e cu bucurie mare revederea lor, mă strădui să fiu operativă, iau cele 2 bagaje – unul cu vasele în care îi ducem zilnic de mâncare, altul cu hainele murdare, și fugim la mașină. Atât că între timp ei intră în altă mașină că e mai distractiv și stau acolo cu o colegă de care nu vrea nicicum fiică-mea cea mare să se despartă.

Îmi trece prin cap să îl sun pe dentist și bine am făcut, a uitat să ne anunțe, nu e azi la cabinet. Okey, mă regrupez. Ne vom duce joi, dar stai joi e baletul…Nu-i nimic, mergem azi la balet, rapid o informez pe  balerina din dotare, la care cel mic începe cu vaietele că nuuuu, el vrea să se joace cu surioara lui și să mergem acasă… Bine, îi zic, te vei juca, dar ea își dorește să ajungă la balet în această săptămână, iar azi e singura zi în care putem face asta.

Nu a înțeles, a urlat tot drumul de la grădi până acasă și încă ar mai urla dacă nu i-aș fi explicat de o mie de ori că noi o ducem la ora de balet, vom fi tot timpul împreună și că ea oricum va termina repede, durează doar 40 min…Nu se consolează mai deloc. Alergăm totuși într-acolo, o lăsăm, ne întoarcem acasă, pe drum îmi zic că e musai să ridic norii de pe sufletul nostru așa că merg cu el să ne luăm napolitane. Irezistibil cum e, chiar și plâns și cu muci, primește gratis biscuiți sărați și caramele de la tanti, deci e dopat cu zahăr, în timp ce eu încerc să dau a treia oară de doctor, să îl programez în seara asta la control.

Reușesc într-un final. Vom fi primiți în jurul orei 21:00. No comment. Nu mă las pradă disperării, mă pun să aranjez tonele de haine care zac pe pat și care așteaptă să fie puse în dulap, între timp cel mic se joacă cu plastilina. Îmi sună telefonul de cel puțin 5 ori, ba unii au nevoie de ceva, ba alții vor doar să vorbească. Realizez că e musai să și hrănesc copilul căci vom ajunge foarte târziu acasă și e bine să mai aibă ceva în burtică, el fiind destul de mâncău de felul lui. O așteptăm pe sora lui, pe care a luat-o tăticul de la balet, eu mai spăl o tură de vase, mai pun niște haine la uscat (pe bune, doar scriind mă întreb serios dacă e ceva în neregulă în relația mea atât de apropiată cu aceste două electrocasnice – mașina de spălat și uscătorul)…și plecăm. Eu deja pot vorbi singură, puștiul e în altă lume, a plecat de acasă în mână cu bormașina lui taică-său, altfel se lăsa cu scandal, fiind și oboseala deja la cote maxime…

Ajungem, intrăm peste jumătate de oră, ne consultă, totul e în regulă – tusea e la nivel de gât, dar nu are muci, febră, nici măcar roșu în gât, deci o formă foarte ușoară de răceală. Ca norocul că reușim să îi dăm o doză de remediu în această seară și să ajungem acasă înainte de ora 22:30…

Acum doarme. Dorm și eu în timp ce scriu, sunt mai țeapănă ca biroul. Nu știu cum mă voi ridica. Nu neg că nu m-am întrebat eu singură în astfel de zile ce naiba m-a obosit atât? Cum pot obosi când nu am bifat atât de multe, când am stat în definitiv prin casă, fără prea multe responsabilități? Și de „n” ori mi s-a întâmplat să am senzația că și cei mai apropiați din jur privesc la fel. Și că dacă e un lucru pe care nu l-am realizat în ziua respectivă, se fixează doar pe el. Și cum să fie de fapt altfel, mă întreb? Căci dacă eu nu le văd pe restul zece, cum să le vadă ceilalți?

Oh, Doamne, cred că în această perioadă a vieții m-ar obosi și numai gândurile mele, atât de multe și confuze, tumultoase, intense, agresive, repetitive, și fără să mă ridic din pat o zi întreagă. Dar o zi ca azi, banală în aparență, are puterea să mă frângă efectiv, mă depărtează de la centrul meu de liniște, de la rutina mea, de care am realizat că am atât de mare nevoie.

Se zice că rutina priește copiilor. Ei bine, și mie. Nu sunt un om simplu, din contră, sunt plină de conflicte și provocări interioare. Și am nevoie de timp, să mă aduc, să mă recentrez. Să mă aud pe mine. Și în zile ca azi, îmi este imposibil. „Statul acasă” este doar pentru cei mai puternici!

A.

Later edit: mă gândeam acum după ce am recitit acest articol că poate reiese că sunt uneori mult prea permisivă cu copiii, prea le „suflu în fund”, ca să fiu autentică în exprimare. Adevărul e că fac aproape imposibilul să îmi ating toate acele standarde auto-setate despre cum să le fie lor bine, în primul rând lor! Și de aici și lipsa mea de limite, vis a vis de propria mea persoană și sănătate mentală. Plus presiunea parenting-ului modern. Căci noile studii și curente au partea lor bună, dar și pun o presiune imensă pe noi, ca părinți, să ne ridicăm la aceste standarde.

Din păcate, eu aici mai am de lucru. Căci, copiilor le impun reguli de multe ori (și chiar așa este, chiar dacă nu pare, dar au anumite lucruri de la care nu se pot abate de genul culcatul de după masă, ora de culcare de seară – exceptând zile ca azi când a trebuit să mergem la doctor, uitatul la desene cu limite și doar în anumite zile, mâncatul de dulciuri e rarisim, modul în care trebuie să se comporte unul cu altul etc.), dar niciuna din ele nu are direct de-a face cu mine. Adică nu am privit niciodată și invers, și să le zic ceva de genul: Ok, acum chiar dacă în mod normal am face acest lucru, azi mami nu poate să vină cu voi acolo sau să se joace mai știu eu ce joc, căci e obosită/nu are chef/o doare capul/ar vrea să citească o carte. Cred că dacă din când în când mi-aș cere și mie părerea așa cum i-am cerut-o și băiatului meu în acea dimineață, chiar și din pură politețe, nu aș mai ajunge să mă epuizez zilele la rând. Căci nu e nimic eroic în asta, nici măcar în fața copiilor care merită un exemplu bun de urmat, la capitolul prețuire de sine. Nu degeaba s-a spus că, mâna care împinge leagănul, conduce lumea!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: