Care e menirea mea?

luni, 28 septembrie 2020, 23:01

Fotografie de Karolina Grabowska pe Pexels.com

Nu am mai scris de câteva zile bune. Am tânjit după acest moment, când sunt din nou liberă să îmi aștern gândurile în scris, să simt cum curg din mine și se ordonează, cu fiecare literă apăsată pe tastatură. Uneori a fost o nevoie de-a dreptul, cred că ajung la un prag critic când trebuie să le scot cumva din mine, căci altfel iar am acea senzație de sufocare, acel prea plin care îmi creează o mare confuzie în cap.

Azi a fost o astfel de zi. E ora 23:00 și abia acum am găsit prilejul să fiu doar eu cu mine. Azi a fost greu pentru că pentru câteva ore m-am întors la vechea mea ocupație, a trebuit să mă prezint la un termen cu privire la care m-am angajat mai demult și pe care nu am dorit să îl las la voia întâmplării, căci la bază e multă muncă, iar rezultatul e foarte important pentru oamenii care m-au contractat. A fost o provocare căci simțeam că îmi scot capul ca după ceață, ca și cum ies iar din bula mea și intru într-o poveste al cărui fir narativ nu doresc să îl mai scriu…Și totuși, povestea s-a scris cu sau fără voia mea căci lucrurile nu s-au finalizat oricum azi, mai trebuie să continui să lucrez la această cauză, iar eu recunosc că nu m-am așteptat deloc la această variantă.

M-am așteptat să pot încheia acest proiect, să pot pune punct, tocmai pentru a lăsa loc noilor idei să încolțească și să prindă contur.  Bine ar fi fost așa, însă Viața m-a convins iar că nu e după vrerea mea și că nu am niciun control real asupra deznodământului, cel puțin nu ajung eu să decid când mă opresc și când e acel moment când pot să spun că e o profesie la care nu mă mai întorc.

Căci nu e prima oară când mă îndepărtez, când încerc să fac altceva…Când îmi doresc din suflet să fie ceva de făcut și pentru mine, ceva care să nu implice un stres continuu, o frământare teribilă în special de a nu părea slabă în fața colegilor mei, de a nu fi luată în serios și de a reuși să mulțumesc clientul, mai presus de orice, raportat la efortul și mai ales rezultatul meu. E o luptă grea pe care o dau de ani buni, de fiecare dată când fac acest lucru.  Nu pot să spun că nu îmi aduce și anumite satisfacții, dar acestea sunt incomparabil mai puține față de îngrijorări și neplăceri, față de frământările și conflictul pe care îl simt când îmbrac acea robă – e ca și cum o parte din mine trebuie iar și iar să fie înăbușită pentru a da voie unei alte părți să se arate, însă și aceasta din urmă este atât de la început de drum încât mereu își dă cu mucii în fasole și nu prea face față provocărilor specifice profesiei…Și nu e ca și cum nu am încercat, nu e ca și cum nu am primit de „n” ori feedback de genul: „ești prea finuță, prea amabilă, prea cumsecade” pentru acest job. Okey, okey, mă gândeam, asta pentru că nu știți voi ce pot eu face, cum mă pot eu transforma când vreau!

Și poate că până la urmă chiar aș fi reușit să mă transform până la capăt, dar cu ce preț? Căci, deși poate sună melodramatic, am simțit și azi cum îmi pun și la propriu, și la figurat masca pe față, care m-a ascuns și m-a cenzurat. Și cu un consum enorm de energie, căci nu am dezvoltată experiența necesară și îmi lipsește degajarea pe care o au colegii mei. Eu tot ce am avut până acum a fost voință și știință, dar nu talent. Nu e o meserie la care să fiu bună din naștere. E ceva ce am ales realmente în lipsă de orice altă variantă, căci eu habar nu am avut ce îmi doresc să devin în clasa a XII – a.

Nici acum nu prea știu. Cred că mai degrabă știu ce nu vreau să mai fiu, căci e mult prea mare fracționarea pe care o produce în sinele meu. Dar ce anume sunt eu menită să fac, care e contribuția mea profesională pe care să o aduc lumii? Mă depășește această întrebare în acest moment.

Poate că sunt câțiva pași pe care o să-i pot parcurge pentru a determina ce și dacă mi s-ar potrivi. Aștept atât de mult acel moment, îndrumarea! E tot mai greu, pe zi ce trece, să ascund adevărul din inima mea și aș dori să am cât de cât o direcție în clipa în care voi avea curajul să mă arăt lumii. Măcar să nu zică că stau degeaba. Căci recent am primit și acest feedback de la o persoană pe care aș dori să o numesc apropiată, dar care e la ani lumină depărtare în acest moment, incapabil să mă vadă sau să accepte ideea unei schimbări reale.

În fine, la mine e cam  pustiu acum…sunt doar eu și aceste gânduri. Singurii pe care îi simt aproape sunt copiii, care nu au pretenții de la mine de a fi într-un anumit fel. Cu ei nu m-am simțit niciodată exclusă sau condiționată. Dar când nu sunt ei, uneori mă copleșește singurătatea și poate chiar disperarea că nu voi avea pe cineva cu adevărat apropiat de mine, de sufletul meu, care să mă respecte și să nu își dorească să mă schimbe, să mă dirijeze într-o anumită direcție. Care în astfel de momente să nu mă grăbească și să nu pună presiune pe mine, să mă sprijine de la distanță cu credința că toate se vor aranja într-un final. Ar fi ideal! Însă această lipsă nu poate conduce automat la excluderea acestui sprijin, căci în definitiv faptul că îmi doresc toate acestea de la cineva din exterior poate însemna și un minus al întoarcerii mele către interior, care dacă s-ar petrece ar demara un amplu proces de reflexie, de analiză și auto-validare, de iubire de sine. Dacă nu e în afara mea, atunci mă voi strădui să clădesc acea persoană în mine, captând micile dovezi de iubire ale lumii din exterior, ca pe niște raze de soare care să ne încălzească și să ne călăuzească întreaga iarnă!

Mă voi strădui, simt acest deziderat ca pe o mantră ce se repetă la mine în cap zi de zi, creând acel spațiu unde să-i dau voie Vieții să se manifeste, să mă îndrepte de data aceasta către ceea ce este în acord cu menirea sufletului meu.

A.

Later edit: zilele trecute am vizionat un documentar din 2015 despre oamenii hiper-sensibili (Sensitive – The Untold Story, bazat pe cercetările făcute de doctorul și autorul american Dr. Elaine Aron, care a scris și o carte de succes tradusă și în limba noastră– Persoanele Hiper-Sensibile). Se pare că există în mod real o astfel de categorie în populația lumii și reprezintă nu mai puțin de 20% din ea, în mod egal femei și bărbați. Și se caracterizează bineînțeles printr-o hiper-senzitivitate, un grad mare de empatie, sunt ușor supra-stimulați, fac totul foarte temeinic și minuțios, au un spirit artistic și creativ foarte bine dezvoltat, uneori par introvertiți și retrași din societate, sunt curioși și caută mereu să se auto-îmbunătățească drept pentru care sunt și auto-critici destul de severi. Și ….(asta am lăsat intenționat la urmă) își schimbă joburile constant căci le este greu să se integreze în cerințele și tiparele clasice, care au fost create de către și pentru acel 80% din populația lumii. Autoarea documentarului sublinia faptul că astfel de persoane pot aduce un mare beneficiu societății, inclusiv pe piața muncii, atâta timp cât li se permite să se exprime în modul lor unic, atipic, fără a încerca să se muleze pe un tipar care poate nu ține cont de particularitățile acestor indivizi. Deci nu vorbim de specii diferite de oameni, nici de oameni cu probleme comportamentale sau cu diferite dizabilități. Ci de oameni absolut normali, dar care au anumite trăsături de personalitate mai accentuate, fără să fie ceva negativ în asta.

Unde vreau să ajung este că, dacă ești un astfel de hiper-sensibil nu e ușor să îți găsești locul alături de restul colegilor care poate percep un pic diferit mediul de lucru și provocările de zi cu zi. Și asta, în timp, se poate acumula și duce la un blocaj și poate chiar refulează la un moment dat sau te aduce într-un stadiu de epuizare cronică. Ideal ar fi să te cunoști pe tine, să îți cunoști limitele, nevoile, să le comunici celor din jur și să îți creezi propria abordare. Astfel de oameni se potrivesc cel mai bine ca antreprenori pentru că pot să-și menajeze cel mai bine timpul petrecut în societate cu timpul petrecut în izolare, când pot da frâu liber spiritului întreprinzător.

Mă auto-calific și eu ca hiper-sensibilă. Nici nu era nevoie să văd un documentar pentru asta😊Și nu o fac ca o scuză pentru că încă nu mi-am găsit locul – căci uneori am impresia că mai am nevoie de scuze pentru asta – ci o fac pentru că simt nevoia să îmi explic o dată pentru totdeauna de ce m-am simțit atât de diferită de toată lumea, inclusiv de membrii familiei mele. Și de ce am luat mască după mască pentru a-mi ascunde ceea ce eu credeam că e un dezavantaj care nu mă lasă să profesez și să mă manifest așa cum trebuie, în acord cu standardele sociale. Și poate pentru că în sfârșit mi-am găsit răspunsul și pentru că în sfârșit am realizat că nu sunt „defectă”, îmi voi găsi acea Menire, acel canal prin care să-mi manifest portențialul în această viață. Până atunci, când voi fi întrebată ce vreau să fac mâine cu viața mea, voi răspunde cu sinceritate: „Încă nu știu.”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: