Gânduri de echinocțiu

marți, 22 septembrie 2020, 15:31

Fotografie de Mateusz Sau0142aciak pe Pexels.com

Anul ăsta m-am bucurat mult de toamnă. Aceste trei săptămâni de septembrie s-au dovedit pline de Soare și multă căldură, ne-au întrecut toate așteptările. Am stat cu sufletul la gură în așteptarea ploii, căci părea prea frumos să fie adevărat. Dar ploaia încă nu a venit, iar mie îmi vine chiar și în această clipă să merg desculță afară și să mă scufund într-un morman de frunze proaspăt scuturate din copaci.

E frumos în natură și aș vrea să fiu mai mult acolo, și nu aici, în fața calculatorului. Aș vrea să fiu mai organizată, să pot să includ în timpul meu zilnic o plimbare lungă, doar eu cu mine, să simt în nări acest miros specific pe care nu îl întâlnești în alt moment al anului. Aș vrea să îi duc în fiecare dimineață pe copii la grădi pe jos, ca să am de unde mă întoarce admirând cerul și platanii cei imenși de la colțul străzii. Și aș mai vrea să fug, în lume, departe, unde nu mai e urmă de asfalt, unde poți sta desculț ziua întreagă, unde nu auzi decât cântec de păsări, vântul printre crengi, din când în când un tunet și ropotul ploii pe acoperiș…Of, ce n-aș mai vrea…

Azi, mai mult ca oricând, aș fi vrut să pot pleca. Undeva. Oriunde. Dar departe. Nu am mai putut, am simțit că oricât mă strădui nu e de ajuns, orice aș face, nu e suficient. Știți visele alea când te găsești gol pe stradă și nu ai nicio haină la îndemână să te acoperi? Sau când ești în mașină, la volan, dar nu mai poți frâna și te îndrepți cu mare viteză spre un obiect de impact? Așa mă simt și eu acum – prinsă, goală, fără scăpare, fără loc unde să mă pot ascunde. Privesc la viața mea și mă întreb cum naiba am ajuns aici? Ce puteam face diferit? Ce???? Orice… Și ce să-i fac, când nu am unde pleca. Nici cum pleca, căci am acasă două suflete îngemănate cu al meu, cum le-aș putea lăsa? Niciodată!

Dar e greu. E teribil și îmi văd propria neputință când copilul cel mic de săptămâni întregi l-a luat pe „Nu” în brațe…Și eu nu mai pot. Încerc, îmi zic, hai că fac ceva diferit, întreb, caut, respir, de-a fi mai bine poate de data asta. Căci poate e doar o toană, poate e doar o răceală, poate sunt eu mai obosită. Însă tot nu se întâmplă mai nimic. El e la fel, imposibil de consolat, de convins, de comunicat. Nu vrea să doarmă, nu vrea să se îmbrace, nu vrea la grădi, nu vrea să meargă afară, nu vrea să stea înăuntru, nu vrea la mama, nu vrea la tata. E nefericit, astea sunt propriile lui cuvinte…Și atunci ce să fac eu? Ce mai pot face, când acest omuleț de 3 ani și-a luat marea provocare în mâini, aceea de a-mi oglindi mie sufletul? De a-mi reliefa cum mă simt eu, de fapt, în ultimele săptămâni. Cum ar vrea de fapt sufletul meu să se exprime, cum ar vrea să se răzvrătească, să urle în toate cele patru zări: „NU MAI VREAU!!!!”

Așa e…Mereu am zis. El e oglinda mea cea mai fidelă. Reflectă trăirile mele cele mai ascunse. Le amplifică până în pragul disperării mele, că poate poate mă trezesc și eu. Și nu îmi doresc nimic mai mult, decât să pot să fac lucrul ăsta. Dar cu cât mai mare e dorința, cu atât mai mare e așteptarea și implicit și dezamăgirea. Nu am o soluție magică, nu pot schimba mai nimic peste noapte. Mă trezesc în același loc,  cu speranța pentru o nouă zi, puțin mai bună, îmi fac planuri, uneori îmi ies, alteori nu. Și am uneori impresia că am făcut un mare pas înainte, pentru ca imediat să fac doi înapoi. Iar neputința asta de a accepta această situație se oglindește în neputința de a-mi înțelege copilul.

Nu știu ce să-i mai fac. Mă simt singură. Știu că soluția ideală nu există, dar aș dori să știu că este o limită în timp la toate astea. Să mai rezist încă un pic. Nici nu vreau să dramatizez, e o minune de copil și sunt etern recunoscătoare pentru el, pentru că e cu mine și e sănătos. Dar încăpățânarea lui e o mare provocare. Cu atât mai mult cu cât simt de multe ori că cel puțin în ceea ce privește educația lui, în special cea emoțională, îi sunt și mamă și tată. Sunt singură cu trăirile mele și ale lui. Soțul meu preferă să își găsească oricând de lucru în afara casei, chiar și în zilele sau orele când ar putea sta cu noi. Nu îndrăznesc să mă plâng, simt că nu am acest drept, căci – vorba lumii – doar ăsta e serviciul meu. Să-l cresc pe el, pe copilul meu. Și e greu să dau greș…e greu când simt cum deasupra capului meu stă o secure care îmi amintește de propriile mele supărări din copilărie, de propriile traume și îngheț la gândul că le repet cu el.

De ce oare ne alegem această viață? Cu toate că acum știu mai multe despre mine și de ce mă simt astfel, tot nu pot să îmi răspund la această întrebare. Pentru că e ceva ce constat că este împotriva firii noastre, ca om – aceea viață în care trăim în total dezacord cu ceea ce simțim, cu ceea ce ne dorim, cu ceea ce ne înconjoară. Căci dacă am îmbrățișa viața în simplitatea ei, dacă nu am face decât să o lăsăm să fie, să se desfășoare în propriul ritm, cu anotimpurile ei, ar fi totul un mare dans. Iar noi am participa nu cu lucrurile lumești, ci cu noi înșine, cu darurile sufletului nostru. Care acum stau în beznă undeva.

Dar e bine și așa. Citeam că odată cu Echinocțiul de Toamnă începe pregătirea pentru revenirea Iernii, a perioadei de repaus, de introspecție. De umbră. Și că până și plantele aleg să se descompună pentru a se întoarce în pântecul negru al Mamei Pământ, pentru a-și depune acolo întreaga putere roditoare, semințele de viață. Pentru a aștepta cu răbdare, pentru a analiza și decanta ceea ce rămâne de ceea ce piere…ceea ce trebuie să moară  de ceea ce va supraviețui pentru a încolți cu noi puteri la primăvară. Poate așa și noi, oamenii, avem nevoie de toamna sufletului nostru. Poate și pruncul meu are nevoie de asta, pentru a marca propriul lui salt în timp, pentru a-și alinia trăirile la evenimentele vieții lui.

Nu pot decât să am încredere că întunericul ce va veni ne va prinde mai pregătiți. Mai încărcați cu lumina pe care am primit-o bonus în acest Septembrie cum nu s-a mai pomenit. Să o înmagazinăm în cămara sufletelor noastre, precum murăturile cele mai de preț!

A.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: