luni, 21 septembrie 2020, 13:28
Eu am trăit-o și pe asta. În ziua în care m-am căsătorit civil, am făcut febră musculară de la prea mult zâmbit și/sau râs. Pur și simplu seara m-au luat niște dureri în spatele urechii, deasupra gâtului, la maxilar, de nu mai puteam vorbi deloc. Să încerc să schițez un zâmbet nici poveste. A trebuit să stau pe repaus până a doua zi dimineața și vorbeam de zici că aveam prune în gură, nu mă înțelegea nimeni din casă.
În fine, a fost prima și ultima oară, nu mi s-a mai întâmplat de atunci. Dar acea zi mi-a rămas în minte ca fiind ziua în care am zâmbit excesiv de mult, de mi s-a făcut chiar și un rift în fondul de ten de zici că aveam riduri de cel puțin 70 plus ani. Dar am zâmbit din toată inima, a fost o bucurie sincer exprimată și cred că nici dacă mi-aș fi propus, nu m-aș fi putut opri. Căci atunci când ești fericit, să zâmbești e un reflex normal.
Dar atunci când nu ești neapărat fericit? Poți oare zâmbi? O discuție pe care am avut-o azi dimineață cu o prietenă mi-a dat de gândit și m-a dus în trecut la vorbele unui coleg de liceu care mi-a spus cândva: „Tu, ești mereu atât de fericită! Cu zâmbetul la tine, pare că nimic nu îți merge prost niciodată!”. Și replica asta s-a mai repetat de-a lungul anilor, s-a multiplicat în impresia celor din jur că sunt o persoană pozitivă, care nu e niciodată supărată, ba chiar foarte senină și echilibrată. După toate câte am scris zilele trecute e evident că nu sunt chiar așa. Așa că am stat să mă întreb de ce mă percep toți așa, totuși – nu e un caz izolat, cred că asta e părerea a 80% din oamenii care mă știu…
Și adevărul e că au dreptate. Cel puțin, dreptatea lor. Căci așa mă înfățișez lumii. Ca acea persoană foarte veselă, haioasă, lejeră în comportament și gânduri, care nu pune nimic la suflet, gata de acțiune și prezentă mereu pentru ceilalți. Așa m-am înfățișat eu lumii, măcar în ultimii ani de adult, de când am început să îmi conturez acea sub-personalitate socială, acel alter ego care era de prezentat în public.
Nu vreau să se înțeleagă de aici că nu sunt o persoană pozitivă, căci aș minți. Sunt preponderent pozitivă, îmi place să petrec timp cu ceilalți, să povestesc, îmi place tot ce ține de natură și mă entuziasmez foarte ușor. De aici și concluzia că sunt mereu veselă. Dar nu aceasta sunt eu, 100% din timp…Eu sunt și cea lipsită de chef, de energie, cea bosumflată sau furioasă, care nu are răbdare și nici nu vrea să îi mai asculte pe cei din jur, care nu vrea să facă cum îi zic ceilalți, care are multe momente de insecuritate, dezechilibru și de nervi, care mai strigă chiar și la copii uneori…Nu o dată m-am trezit că mi se spune că lumea nu mă poate vedea nervoasă. Apăi eu când sunt nervoasă, vai de mine, nu degeaba s-a inventat expresia că „faci ca trenul”. Recent am fost cu mocănița și pot să confirm că așa se aude și când strig eu…
Dar e din nou adevărat că nu multă lume știe pentru că nu am vrut eu să știe lumea. O persoană agitată, colerică, pesimistă nu e o companie plăcută, nu? Nici un om posomorât, fără chef. Și de aici și această nevoie de a ascunde sub preș toate aceste laturi mai întunecate, pentru a nu risca dezaprobarea, îndepărtarea celorlalți.
Și tocmai pentru că am încercat să păstrez mereu aparențele, am ajuns să atrag mulți oameni în jur. Am mulți prieteni, care mult timp m-au tot căutat, să ne auzim, să ne vedem, să ținem legătura. Și eu, fără să vreau, după un timp am început să mă îndepărtez, să evit contactul cu marea majoritate dintre ei, căci după câțiva ani de teatru, obosisem pesemne. Am rămas apropiată doar de cei care în timp au ajuns să treacă dincolo de zidul ridicat de mine. Cred că același e și raționamentul pentru ca nu pot plânge în public, oricât de mare e durerea. Bine, o dată sau de două ori m-a luat pe nepregătite și am udat și eu florile. Dar în general, nu e o opțiune.
Și nu aș fi realizat asta dacă fetița mea, care tot înregistrase la ea în căpșor lecțiile mele despre emoții, despre cum e bine să le trăim pe toate, să le acceptăm, să ne dăm voie să fim și triști uneori, ba chiar e în regulă să plângem atât de mult cât și când ne vine, nu mi-ar fi zis într-o zi: „Păi, tu, mami, nu plângi niciodată!”. Nu m-a crezut când am încercat să o conving că și eu plâng, și eu sunt supărată. Pur și simplu, ea nu mă văzuse niciodată altfel decât mămica zâmbitoare, care îi vorbește mereu, care o încurajează, care mai și strigă și se înfurie, dar niciodată tristă sau abătută. Pentru că de fiecare dată când îmi venea să fiu așa, îmi reprimam aceste trăiri. Dar pentru că cei mici au ei o tehnică de a apăsa butonul potrivit și pentru că ei simt când există acea tensiune acumulată și încearcă să ne ajute să ne-o rezolvăm, cumva ajungeam de fiecare dată ca, în loc să fiu supărată și să pot înțelege de ce sunt așa, să fiu furioasă și întreaga furie să îi afecteze tocmai pe ei, micii mei salvatori.
Și de aici un întreg cerc vicios, căci după ce trecea furia, veneau remușcările, iar tristețe care nu – nu e ce trebuie, iar furie și tot așa…Deja când mi-a zis și a doua, și a treia oară că eu nu știu să plâng și după ce i-am povestit că plâng uneori singură, în baie, și mi-a zis că bine, așa va face și ea de acum înainte, am spus gata, ceva e necesar să schimb la mine. Sau să
învăț și un altfel de a fi. De a mă exprima. Nu zic că e ușor, căci ochii ei migdalați văd până dincolo de sufletul meu și e greu să li te arăți cum ești, în toată „splendoarea” ta. Dar am încercat. Am chemat-o la mine, în baie – căci asta încă nu mi-a ieșit din sistem – și i-am arătat cum arăt și eu supărată și plânsă, i-am explicat și de ce mă simt așa. A fost greu pentru ea, și mai greu pentru mine… Am văzut tristețea reflectată pentru o clipă în privirea ei, s-a încruntat și a fost pe punctul de a se necăji și ea alături de mine. Dar după, și-a revenit repede și mi-a zis că nu e nimic, e în regulă să fii și trist. Și că ea, când e tristă, respiră de câteva ori și se gândește la ceva frumos, la lucrurile care îi plac. Așa că, cu ea de mână am ieșit în acea seara din baie și de atunci încerc să nu mă mai ascund, încerc să comunic – să mă comunic mai bine, să le spun exact cum mă simt, să le arăt în cel mai autentic mod.
Știu că sunt doar la început și e o mare provocare când zeci de ani am reprimat acea parte din mine care nu era în acord cu fata cea mereu zâmbitoare. La facultate, când mi-am descoperit această permanentă exuberanță, mi-am dat seama ce povară mare e de fapt…Dar tot nu m-am oprit. Îmi amintesc și acum cum mai că nu dădeam din coadă ca un cățel pe lângă prietenii din grupul meu de bucurie că sunt printre ei, ieșeam de fiecare dată în pauză de țigară cu ei cu toate că eram singura nefumătoare, dar îmi plăcea căci mă simțeam acceptată și deplin recunoscătoare pentru asta. Eram, mai plastic zis, bufonul grupului. Simpatică, isteață, drăguță, cu simț al umorului, de acord cu orice, mereu atentă ce să spună și ce vor ceilalți să audă. Eram atât de turată uneori că zici că trăiam pe energizante! Și toate astea pentru că îmi doream atât de aprig să mă integrez! Era o binecuvântare să am „familia” mea printre colegi: „tatăl” protector, „mama” cicălitoare, „fratele” mai mare, „sora” pe aceeași lungime de undă cu mine, toate au fost tipare pe care le-am transpus în anturajul meu, și odată ce am ajuns acolo aș fi făcut orice să nu mai plec. Au fost, și mereu voi spune asta, anii mei cei mai frumoși! Chiar dacă a fost greu să țin pasul cu propria mea creație, am fost bucuroasă și extrem de încântată de tot ceea ce trăiam.
Dar acum e timpul să mă revendic pe mine, cea adevărată. Mă bucur mult că am ajuns la concluzia asta. Și mai mult mă bucur că, deși e un moment greu, am reușit să mă opresc, să ies din propria mea pânză de păianjen pe care mi-am țesut-o și în viața de adult. Căci ieșită de pe băncile facultății, m-am angajat și atunci am simțit iar că e nevoie să desăvârșesc și mai mult această capodoperă. Să mă arăt și mai mult așa cum simțeam că trebuie să fiu. De cele mai multe ori zâmbitoare, mereu cu chef, dornică să răspund oricăror provocări, lejeră în abordare și gândire, ba chiar mai copilăroasă și visătoare când am simțit că și astea sunt trăsături care atrag o mai mare atenție a celor din jur, și chiar o nevoie a lor de a mă proteja și păstra. Știu că nu are nicio legătură cu ei, toți m-au luat cu ceea ce eu în mod voit am vrut să le ofer. Și din nou simt că sunt foarte recunoscătoare pentru acești oameni care m-au ajutat să mă formez și din punct de vedere profesional – am avut parte de cei mai extraordinari colegi, care mi-au oferit exact confortul de care eu aveam nevoie în acel moment de a fi așa cum simțeam că știu să fiu…
La fel cum acum sunt profund recunoscătoare Vieții că îmi dă prilejul să fiu, pur și simplu. Fără a mai adăuga nimic, căci nu mai e nimic de zis. Sunt doar ceea ce sunt. Cu bune și rele și oricât îmi va lua ca să ajung să mă arăt lumii așa, am pornit deja pe acest drum și sper mult că va fi bine. Cel puțin, sper să nu mai fac vreodată febră musculară de la atâta râs 😊.
A.
Pe urmele mamei 