Sunt oare furioasă?

sâmbătă, 19 septembrie 2020,  22:51

Tocmai am terminat de făcut o  baie lungă. Cu spumă – am furat puțin de la copii. Mi-a venit pur și simplu să stau sub apă, să las căldura aceea să mă învăluie, să îmi înmoaie tot corpul…Mă simt atât de bine după, curată, înmiresmată, îngrijită. Cu toate că am cu 10 kile în plus față de anul trecut, o față cu atâtea coșuri încât mai rar să vezi chiar și la o adolescentă, cu părul lung și ros la vârfuri, ne-epilată și cu o mani și pedi făcute de mine, care nu prea mă pricep… Și cu toate că tocmai mi-am făcut acest autoportret deloc măgulitor, mă simt bine. Mai atentă la mine decât am fost în toți ultimii ani.

Nu mi-aș fi permis să fac o baie, Doamne ferește, poate o dată la câteva luni. Pierdere de timp, sigur mă mai așteptau încă 10 chestii prin casă de făcut, chiar dacă era ora 22:00. Să pun spumă de baie? Nicio șansă, e a copiilor și nu îmi permit să le-o consum. Da, cam așa aș fi procedat în urmă cu nicio lună.

Dar azi, nu. Nici ieri, și sper că nici zilele ce vor să vie. Căci această stare vreau să mă țină o viață. Nu partea cu coșurile, kilogramele în plus sau părul un pic cam lung și mult pe alocuri…Căci toate astea sper că vor pleca odată cu atacurile de panică. Ci partea cea bună, partea în care îmi dau voie să fiu, să fac toate astea fără să mă judec, fără să mă grăbesc, fără să vreau să schimb ceva. Oricât ar fi de greu, căci, așa cum am mai spus, starea de liniște e întreruptă uneori de acele momente de gol, de disperare, de neputință, reușesc mai nou să mă întorc mereu la ea. Ca la o prietenă, o mamă, un suport fără de care nu mai vreau să trăiesc. E reperul meu intern și e prima oară când îl am și nu l-aș mai da pentru nimic în lume.

Nu, nu, acum îl păstrez. Mi se cuvine. Am tras tare pentru el. Și chiar dacă nu pare, simt că se reflectă undeva în mine. Nu la exterior – după cum spuneam, acolo e cam ca bucătăria mea după ce mănâncă copiii supă de tăieței: mizeria e peste tot și oricât de mult ai vrea să ții pasul, ea tot  se întinde și îți scapă mereu tăiețeii subțiri printre degete. Mă refer la modul în care mă raportez la lucruri, la programul meu, la copii, la treburile zilnice. E mai multă asumare acum. Mai multă prezență și libertate.

Nu sunt fericită. Nu încă. Cred că mai am până acolo. Căci momentan, chiar pe măsură ce scriu aceste rânduri, îmi dau seama că mai sunt încă multe lucruri nespuse. Multe conflicte pe care încerc să le evit. Și culmea, m-aș dezvălui oricând lumii întregi decât familiei și celor apropiați. Îmi este frică de părerea lor, de ce vor crede, ce vor zice, cum mă vor mai privi apoi. Îmi este frică de acea părere de rău la adresa mea, acea senzația pe care o aveam adesea, când lumea mă considera imatură, o fetiță răzgâiată care de prea mult bine își face singură probleme și de aia nu a știut niciodată ce vrea de la viață.

Îmi dau seama că dacă încă mai simt toate acestea înseamnă că încă mai este ceva în mine care mai trage de vechile tipare. Încă mai sunt acolo temeri, insecurități. Încă nu îndrăznesc să mă las de tot în brațele Vieții. Dar va veni și clipa aceea…Am aflat că tot ce trebuie să fac e să mă prezint la post în fiecare zi: adică să mă trezesc și să respir o nouă zi. Să fiu doar. Căci atâta timp cât scânteia divină e aprinsă, nimic nu îmi va lipsi. Și chiar cred asta acum, deși uneori e greu, mai ales când interacționez cu cei din jur. Care au senzația că ceva se întâmplă cu mine, nu prea știu să pună punctul pe „i” și nici eu nu am încă puterea să le-o spun. Dar va veni și asta.

De ce m-am gândit totuși la furie înainte să încep să scriu? Pentru că o simt des în tot acest proces. E prezentă când mă văd în continuare neînțeleasă, când mă simt în continuare diminuată, când văd cum copiilor mei uneori le sunt transmise aceleași neajunsuri. Și mai sunt furioasă pentru că în clipa de față am impresia că, în loc să îmi dau complet drumul, mai trebuie să îi menajez pe cei din jur. Mai trebuie să tac încă puțin și uneori simt că îmi pun piedici singură în drumul către noua mea viață.

Poate e absurd ce zic. Dar nu mai cenzurez nimic. Scrisul în sine e și o formă de protest pentru mine. O formă de a arăta lumii ce are și ce pierde! Chiar dacă sună arogant – cred că întreaga societate are un rol semnificativ în modelarea unor copii cum am fost eu, și cum sunt mulți alții, și ar trebui să-și asume că ne-a modelat extrem de prost. Și tot ea a avut de pierdut. Căci lumea ar putea fi un pic mai bună dacă nu ar tot încerca să ia optimiștii, visătorii, senzitivii, artiștii, non-conformiștii etc. și să îi încadreze în propriile tipare.

Așa că, da, sunt uneori furioasă pe lume, pe cei din jur, pe familia mea, căci îmi pare că nu e ca și cum nu văd ce e în fața ochilor lor…ci refuză să vadă. Pentru că e mai comod. Mie îmi pare că nimic din ce trăiesc în ultimele săptămâni nu a fost comod. Cu toate că din exterior nu pare să fac nimic, eu simt cum dărâm, debarasez, curăț, construiesc, organizez, resetez noile circuite ale actualei vieți. Iar asta necesită enorm de multă energie, energie pe care îmi dau seama că nu merită să o irosesc fiind furioasă…Deci sunt oare furioasă? Sunt, dar nu rămân prea mult timp așa. Încerc să merg mai departe, să mă scutur de acest sentiment, să accept tot ce îmi comunică și să îl pun la lucru într-un mod cât mai constructiv posibil. Așa să fie!

A.