Despre școală – altă bătaie de cap…

Fotografie de u5468 u5eb7 pe Pexels.com

sâmbătă, 19 septembrie 2020, 16:21

Nu știu la alții cum e, dar eu când îmi amintesc de primii ani de școală, primul contact cu învățătoarea și literele mi se face o greață cum mai rar pățesc. Mi se așază un nod în gât și am iar crampe de la emoții. E ca și cum m-aș întoarce, printr-o malefică mașină a timpului, în acele prime zile de școală. Aiaiai, nu credeam – până să nu stau efectiv cu mine și cu sentimentele mele, că o astfel de călătorie înapoi îmi poate trezi astfel de stări.

Dar iată că așa e. Nu am băgat de seamă, căci nu am considerat până acum că are rost sau că e ceva ce mai merită atenția mea. Am îngropat gunoiul sub preș, cum s-ar zice, și am crezut că pot întoarce și această filă din cartea vieții fără să mai fie subiect de recapitulare.

Și, iaca, fetița mea urmează de la anul să intre în clasa 0. Din toamna lui 2021. Iar odată cu această realizare m-au asuprit ca hoardele de tătari toate vechile mele trăiri, au fost dezgropate mai repede ca aurul dacilor și aduse la lumină prin cea mai subtilă și parșivă metodă: prin propriul copil, tot o fetiță cum am fost eu, care urmează să facă cunoștință cu școala, și eu sunt cea care trebuie să îi fiu alături, să o îndrum, uneori să aleg pentru ea, alteori să fiu doar acolo când ea însăși va da nas în nas cu sistemul nostru de învățământ. Și sincer cred că aș prefera să o iau eu de la capăt, decât să o știu pe ea la școală!

Cum spuneam, nu credeam că am asemenea păreri intense despre acea perioadă a vieții mele. Asta până când am descoperit că o mare parte din filtrele cu care am crescut provin din acei ani, când odată cu uniforma am îmbrăcat și primele mele măști. Când am simțit, instinctiv, că dacă e să răzbat trebuie să mă comport așa cum mi se pretinde, așa cum vedeam că îi mulțumește pe cei din jurul meu. Eram și așa o persoană ultrasensibilă și mi-ar fi fost oricum necesar să adopt un sistem de protecție. Dar cred că – pentru că am dat de o învățătoare care era la ani lumină distanță de ce ar trebui să fie un dascăl – și aici mă refer la minima dovada de umanitate necesară pentru a nu lovi copiii cu liniarul de lemn peste mână sau a nu-i da cu capul de tablă – și pentru că cei din familie se așteptau să mă ridic la nivelul unui elev model, în special bunica care fusese și ea învățătoare la acea școală, a fost nevoie de mult mai multe ziduri de apărare decât normal.

Cred că cel mai bine a funcționat în cazul meu învățătura. A fost apărarea mea nr. 1, căci mă ducea destul de bine capul și am observat că asta atrage laude de la cei din jur și mă ține deoparte de liniarul de lemn (chiar dacă am mai încasat-o și eu pe buricele degetelor de la mână când am scris într-un context copii cu doi de „i” în loc de trei). Dar, per ansamblu, a funcționat acest mecanism de protecție, pe care cu timpul l-am perfecționat și mi l-am însușit ca fiind un talent inerent, cu care m-am născut. Ca o calitate pe care cu timpul am ajuns să simt că dacă nu fac ceva mai mult din punct de vedere profesional, o irosesc. Nu spun că nu a dus și la lucruri bune – căci cu siguranță mi-a dezvoltat un anumit stil de învățare, mi-a întins covorul spre excelență și astfel am ajuns să fiu chiar șefă de promoție la o facultate pretențioasă, unde rata de promovabilitate era destul de mică pe vremea aceea. Și asta nu a făcut decât să mă îmbete și mai tare, să mă amăgească încă o dată că e menirea mea să fiu acolo. 

Însă, la baza acestei excelențe, nu a stat niciodată o motivație inerentă, care să mă ajute să ajung să clădesc acolo unde îmi doresc. Pentru că, paralizată de frica de a mă abate din drumul sigur, din calea elevei silitoare și ideale, am cam pierdut din vedere care e calea mea și ce anume îmi doresc eu, de fapt. Cine știe dacă am știut cândva…Dar cert e că atunci, la 7 ani și câteva luni, am aflat cum trebuie să fiu ca să răzbat. Și nu am mai stat să mă gândesc la altceva, căci nu avea rost. Și pentru că în timp a devenit tot mai greu să disting între ceea ce îmi doream eu pentru mine și ceea ce credeam că îmi doresc pentru mine…

Ce mă intrigă este cum nimeni din jur nu a observat totuși? Oare toți erau profund absorbiți de imaginea îndeaproape regizată și întreținută de mine? Era mai simplu probabil așa. Căci altfel ar fi fost necesar să se facă niște schimbări, să se pună niște întrebări, poate unele incomode pentru ei, căci la rândul lor, erau niște adulți care purtaseră de mult mai multă vreme aceleași măști.

 În fine, pot spune că astfel de momente sunt decisive în viața unui copil, care încă e prea crud să își cunoască propriile nevoi, dar care, cu un pic de îndrumare, ar putea să se exprime, să se manifeste în acest sens. Iar un părinte, cel puțin teoretic, ar putea identifica nevoile acestui copil. Căci cine mai bine ca mama sau tata să știe ce anume îl face fericit pe copil, ce activități îi sunt pe plac, dacă e o fire mai visătoare, sau din contră e foarte ancorat în lucruri practice? Și, mai apoi, să își aloce timp să vadă îndeaproape cum reacționează la diferite persoane, în diferite medii. Cum îi poate fi alături atunci când are greutăți – pe care singurul e nevoie să le depășească, dar în același timp să îl asigure că îi sunt aproape și îl vor sprijini cu orice va avea nevoie.

 Nu e deloc ușor să faci cele de mai sus. Mai ales atunci când nevoile copilului se suprapun peste emoțiile neexprimate ale adultului și peste propriile traume nevindecate. Dar ce observ e că toate necesită timp. Atât observarea nevoilor copilului, cât și procesul părinților de recuperare. E nevoie de mult curaj în ambele părți, mai ales în realitatea acestui timp pe care îl trăim. Căci copiii noștri nu vor merge la școală în condițiile ideale pe care noi le dorim pentru ei. Dar vor merge și cred că cel mai bun echipament pe care l-am putea noi achiziționa pentru ei este atenția noastră. Incluzând aici și prezența noastră în viața lor, bineînțeles. Iar asta e pentru mine, în clipa de față, cel mai mare calmant când mă năpădesc temerile mele. Știu că voi fi acolo să văd, să constat, să analizez, să reacționez și să iau cele mai bune decizii. Cel puțin, așa sper.

A.

Un gând despre „Despre școală – altă bătaie de cap…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: