Miracolul Alexandrei

Fotografie de Zack Jarosz pe Pexels.com

joi, 17 septembrie 2020, 22:43

Ieri seară, cam pe la ora asta am aflat vestea. Pe cât de mare, pe atât de greu de cuprins pe moment cu mintea, dar mai ales cu sufletul. Alexa, fetița de care s-a îndrăgostit o comunitate întreagă, care peste câteva zile urmează să facă 1 an, a fost extrasă la loteria organizată de aceeași companie care le vinde părinților vaccinul indecent de scump și va primi în consecință o doză din acest tratament gratuit. Pe moment, toate detaliile mi-au scăpat, nu m-am gândit la cât de mârșav e acest procedeu și la celelalte sute de copii (dacă nu, poate chiar mai mulți) care s-au înscris în speranța că nu vor rămâne doar o cifră din mulțime, ci vor fi printre norocoșii câștigători…Pe moment, nu puteam decât să repet: nu pot să cred, nu pot să cred, nu pot să cred…Cam așa probabil să fi fost și reacția mamei ei, dar cine poate știi – femeia aia a dus în suflet în ultimele luni mai mult decât ducem noi toți o viață. Eu însă am rămas deplin uimită căci sincer nici nu știam că participa la o astfel de loterie, pe de-o parte, și pe de altă parte, nu puteam crede că s-a sfârșit Așteptarea. Chinul. Neputința. Frica. Căci, cu toate că îmi este străină, mă simt mai aproape de acest copil și de mama ei decât de mulți alții oameni cunoscuți…

Pe scurt, este fetița pentru care de la începutul lunii iunie a acestui an ne-am luptat și eu și mai ales o echipă întreagă de voluntari să strângă fonduri. Suferă de o boală teribilă – amiotrofie spinala tipul 1, boală care îi atrofiază mușchii, o face incapabilă de a se mișca – nu poate sta nici în fund, nu își poate ridica mânuțele și piciorușele decât într-un anumit grad – și care îi răpește cu fiecare zi șansele de viață, în final putându-i fi fatală datorită incapacității respiratorii la care ajung acești copii fără tratamentul necesar (singurul considerat eficient – deși mult prea puțin testat – este acest vaccin Zolgensma, o terapie genică care se aplică într-o singură doză, dar care costă nu mai puțin de 2,1 milioane de dolari). Am auzit că se ajunge la  o sumă chiar mai mare la final, căci unii percep TVA, ații ceva terapii suplimentare, mai e și spitalizarea și deplasarea în străinătate căci la noi în România nu se administrează la acest moment.

Eu nu am făcut atât de multe ca alții, dar am depus un efort mai mare decât pentru orice alt copil afară de proprii-mi copii. Și m-a durut rău de tot fiecare filmuleț, fiecare gând la trăirile mămicii, la truda zilnică a fetiței. A fost șocul inițial când am aflat cât costă – acest medicament miraculos care încape tot într-o siringă puțin mai mare și care administrat, timp de doar o oră, dă șansa copilului tău de a trece de la moarte la viață. Dar după, cred că cel mai șocată am fost să văd de cât de puțin ar fi nevoie dacă am strânge o mică armată de oameni alături de acest suflet greu încercat.

S-a creat un grup, iar noi am participat la licitații, am pus boxe pentru bani la cine a acceptat, am pregătit contracte de sponsorizare, am îmbiat iar și iar prietenii să doneze, ba chiar am fost pe punctul de a organiza un târg aici în Oradea pentru a dona mai apoi toate câștigurile…Dar lucrurile se mișcau tare încet și, mai ales frustrant, căci se socotise de mai multe ori de ce sumă ar fi nevoie să doneze fiecare membru pentru a atinge în final suma necesară în contul fetiței, și nu era o sumă cu mult mai mare decât un pachet de cafea de calitate medie. Și, evident că dacă împărțeai această sumă la mai mulți oameni, banii s-ar fi putut strânge cu o rapiditate nemaivăzută. Dar ne-am lovit de ceva. Nu știu exact ce. Erau cei care donau, cei care licitau, cei care participau la tombole, cei care trimiteau mesaje….Dar suma se strângea la fel de încet.

Cam pe la mijlocul verii, într-o perioadă foarte aglomerată pentru mine, când s-au strâns deja multe frustrări și multe nopți nedormite, am refulat. M-am indignat. Am judecat pe cei care pot și au de unde, dar sunt prea nepăsători să se implice. Am urât teama lor de a privi în ochii acestui copil suferind. Și m-am revoltat până în punctul în care am preluat pe umerii mei un obiectiv mare: să dau acel examen pentru a avansa profesional, să câștig mulți, mulți bani pentru ca, mai apoi, să fiu eu cea care voi știi să-i folosesc cu adevărat pentru cine trebuie…

Hmm…Intenția mea de a mă reorienta profesional fusese deja luată, dar în acest punct luasem totul chiar foarte în serios și îmi amintesc că atunci când îmi era cel mai greu, când nu prea mai aveam energie să lucrez sau să învăț, când mă învingeau propriile neputințe și insecurității, imaginea acestei fetițe mi-a dat mereu putere să continui. Am interiorizat lupta ei și mi-am asumat o nouă responsabilitate, căci mă simțeam mult prea neputincioasă în fața inevitabilei situații cu care ea se confrunta. Și, cu toate că scopul era nobil, ambiția mea era cel puțin copilărească.

Poate că mulți m-au crezut naivă sau exagerată, sau amândouă…Și probabil chiar eram. Dar pentru mine nimic nu conta decât adevărul și obiectivul meu, căci așa sunt eu, ca un câine pe care odată ce îl asmuți pe pradă să te aștepți să facă orice, să treacă peste orice, mai ales peste sine, să ți-o aducă la picioare. Așa că am tras, zi și noapte. Și aș mai fi tras probabil și acum dacă nu aș fi avut căderea aceea nervoasă din baie într-o seară din august. Căci deja se cumulaseră mult prea multe emoții și nu mai suportam încă un proiect care să mă expună riscului de a eșua.

Habar nu am de ce am crezut mereu că fără strădanie, fără muncă și durere, nu se poate obține nimic. Adică, poate că bănuiesc de unde mi se trage, dar vreau să zic că nu îmi amintesc să mi se fi spus asta ca și copil. Dar e adevărat că acesta e modelul preluat. Așa că, asta am perpetuat și eu până recent și am excelat în găsirea acelei meserii, acelei ramuri, acelor cauze care presupun mult efort și care, și dacă se întâmpla să nu fie neapărat complicate – le complicam eu singură. Căci fără stres și strădanie pentru mine nu era o reușită. Dar culmea, pe cât de grele, pe atât de prost plătite. Pentru că pur și simplu mă feream să cer bani. Ca și cum nu merită, importantă e în primul rând satisfacția minții. Iar asta chiar nu știu de unde am scos-o căci pe restul din familie mereu i-am văzut cu o mare aplecare spre a știi cum să facă bani. Dar eu, și pretențioasă intelectual și săracă material – cel puțin din surse proprii.

Ce să-i faci mi-am tot zis, căci până într-un punct mi-a mers bine și așa. Nu duceam lipsă de nimic. Cam totul primeam pe o tavă de argint. Nu că asta nu era, de asemenea, o problemă pentru mine. Căci, vedeți voi, eram și pretențioasă intelectual, și săracă material, dar și incapabilă de a accepta de bună cele căpătate de la părinți, sponsorii mei numărul unu. Că de ce să mă întrețină ei la 30 și ceva de ani??? Și uite așa conflictele și-au făcut loc unul câte unul în viața mea, în mintea și în inima mea. Totul era dedublat – nevoia mea de simplitate, bucuria lucrurilor mărunte cu faptul că purtam o geacă total  nepractică pe mine care costase 1500 lei. Mâinile și picioarele mele toate julite de la ultima tură din peșteră nu se pupaseră niciodată cu ceasul exagerat de scump pe care îl primisem cadou. Dorința mea de distanțiere față de părinții mei și nevoia de a lua propriile decizii cu faptul că ei plăteau jumătate din grădinița copiilor și o mare parte din jucării, haine, ale lor, dar și ale mele. Speranța mea de a duce o viață liniștită, fără pretenții, cu ideea de casă, grădină, concedii scumpe. Resemnarea mea profesională cu furia de a nu face mai multe, de a nu ținti mai sus. Și lista ar putea continua. Și până la urmă a învins nevoia materială, dar culmea animată – cel puțin în parte – tocmai de a dorința de a da mai departe din câștig celor mai în nevoie…Alambicate sunt căile alese de mine, știu. În loc să mă duc pur și simplu voluntar la Crucea Roșie, uite câte trebuie să născocesc.

Amețesc și numai recitind cele de mai sus și îmi pun serioasa întrebare ce ar putea înțelege cineva din toate astea, din toată viața mea de până acum. Un fel de „săraca fată bogată”, nu? Par de-a dreptul neverosimilă, știu…Căci nu ai cum – în același trup – să ai o minte care să-și dorească la job cât mai multe provocări căci altfel nu se simte că muncește, să nu poată cere mulți bani însă pentru efortul său pentru că simte că oricum nu îi merită îndeajuns și/sau că nu are nevoie de mulți bani pentru a fi fericită, și toate acestea în timp ce trăiește o viață cu cheltuieli mult prea mari, pe care deși nu și le asumă, nu ar vedea cum ar putea trăi fără ele… 

Dar, lăsând la o parte mintea aceasta delirantă și pentru că sufletul nu a mai putut, am ajuns la acel prag de colaps și s-au dus cu barca pe Dunăre și planurile mele de mai sus. Și muulllttt timp m-am învinovățit chiar și pentru această parte din eșec. Până ieri. Când, cu cea mai fină racordare la emoțiile și dorințele noastre, Viața ne-a adus iar în fața ei și ne-a arătat că nu noi, prin năzuințele noastre uneori infantile, putem controla când și ce să primim. Ci toate vor veni la noi când vom fi pregătiți. Inclusiv șansa de a fi unul din cei 100 de copii din cine știe câte alte sute care așteaptă să câștige o loterie în valoare de 2,1 milioane de dolari.

Nu încrâncenarea, nu lupta noastră arogantă e soluția. Ci acceptarea și înfăptuirea de către fiecare în parte, atât cât este necesar, a propriului rol.  Alexa nu a primit banii când am vrut noi, iar eu am fost degrevată de motivația de a face ceva doar de dragul banilor, oricât de nobile erau intențiile mele finale. Din contră, toate aceste luni cred că au avut menirea că creeze ceva în noi, între noi, să ne aducă laolaltă, să fim parte la o imensă și comună bucurie, să absorbim recunoștința acestei familii până în străfundul sufletului și să ne amintim mereu de Miracolul Alexandrei.

Eram arogantă să cred că eu voi salva lumea. Că ține de mine să fac asta. Chiar dacă punerea mea în folosul celorlalți face parte din cine sunt Eu, cu adevărat. La fel cum e arogant să crezi că tu, și doar tu, îl poți influența pe copilul tău pe parcursul vieții sale din punct de vedere emoțional, intelectual, al sănătății, atât pozitiv, cât și negativ. Nu, noi suntem doar parte la proces. Restul se întâmplă firesc, curge lin dacă noi nu ne împotrivim. Sau își reia cursul natural chiar și atunci când întâmpină unele dificultăți dacă noi ne păstrăm neclintită credința. M-am rugat mult pentru acest copil. Din inimă, cu multă durere. Și, cumva, acum simt că – deși e una dintre mii – și rugăciunea mea a fost ascultată!

A.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: