Despre inimă și cum ne doare

marți, 15 septembrie 2020, 11:38

Azi tatăl meu urmează să aibă o intervenție la inima, o coronoscopie. E o investigație mai amănunțită pentru a descoperi cauza durerilor pe care le acuză de ceva vreme și a senzației de sufocare pe care ne-o descria în ultimul timp tot mai mult. Sunt cu gândul la el și la ce simte în aceste clipe. Știu că nu îi este ușor, nu are răbdare, nu îi plac deloc spitalele și cred că se impacientează mai ales că de dimineață așteaptă și încă nu i-a venit rândul.

Dar cel mai tare simt o mare empatie față de el, o solidaritate aș putea spune, pentru că îl înțeleg la milimetru. Pot să înțeleg cum e să fi în acel loc. Să simți cum pierzi controlul asupra lucrurilor și să nu poți face prea multe. Să te agăți de lumea din jur, de soluții din exterior pentru că ele îți pot da un oarecare confort, chiar și pentru câteva clipe, ore, zile, luni…poate și ani. Știu cum e să vrei să nu te mai doară, chiar și atunci când nu realizezi că te doare sau ce te doare. El e ca mine și eu ca el. Empatici și depresivi. Sensibili și foarte ușor de dezechilibrat. Inteligență clasică relativ mare, dar până recent un IQ emoțional relativ mic. Diferența e că el are mai mulți ani în spate, ani în care a dus toate astea fără să înțeleagă, în care cred că s-a învinovățit adesea că e diferit și că nu poate să-și controleze emoțiile și a recurs la fel și fel de scăpări din această realitate, la vicii lumești în speranța de a face ca acel sentiment de neputință să dispară pentru un timp.

Iar acum, cu toate că și-a petrecut ultimii ani mergând pe multe căi alternative de vindecare, diferite de medicina tradițională și cu toate că a îmbrățișat nevoia de schimbare și o nouă metodă de a gândi și de a te raporta la sentimentele tale, acum e pus în situația de a-și înfrunta aceste neputințe pe calea clasică.  Pentru mine și pentru el, suferințele corpului sunt o formă de manifestare a suferințelor emoționale. Dar uite cât suntem de ancorați în această lume încât uneori chiar și după lungi zbateri nu ne putem elibera deplin de emoțiile noastre captive și e nevoie de o intervenție, din exterior. Avem nevoie de acel medicament, acel ceva, căci noi am obosit să mai luptăm.

Și eu cred că e în regulă să fie așa. Fără a încerca să intru deloc în subiectul medicinii sau despre ce medicină trebuie să urmăm, e alegerea exclusivă a fiecăruia, știu că – din experiență personală – avem uneori nevoie de o pauză de la demersul nostru interior. Tatăl meu a făcut enorm de multe pentru el ca om, în călătoria lui de autocunoaștere. Dar acum întâmpină un obstacol pe care îi este prea greu să îl demonteze de unul singur. Deci e bine că poate și are la cine să apeleze, indiferent de cum se înfățișează această intervenție exterioară.

Scriu toate aceste „justificări”, căci așa le-aș zice, pentru că eu, de multe ori, vedeam aceste intervenții ca un eșec. Repet, nu mă refer la nevoia de a face o intervenție medicală când ai probleme la inimă și nu poți respira – e evident care e aici calea – ci mă refer la nevoia de  accepta că avem nevoie și de ajutor în drumul nostru,  oricât de interiorizată și profundă ar fi această călătorie. Mie mi-a fost teribil de greu să accept orice fel de ajutor, am simțit mereu că nu se cuvine, că dacă nu o fac singură, atunci schimbarea nu va fi autentică. Că dacă nu mă strădui suficient, nu voi reuși…Ei bine, nu am reușit, dar nu pentru că nu m-am străduit destul. Nu am reușit pentru că a fost mult prea mult, mult prea intens, iar eu mult prea necoaptă și fără resursele necesare.

Vă dați seama câte ducem fiecare în spate? Dar în inima noastră? Cum trebuie să doară inima cuiva care la nici 60 de ani să zică că nu mai poate? Că are nevoie de o pauză, chiar și de câteva minuscule clipe pe o masă de operație? Știu că sunt multe persoane în vârstă care au probleme cu inima și că pentru unii e ceva firesc să privească așa lucrurile. Eu cred că adevărul e undeva la mijloc și nu cred că e totul despre vârstă și moștenirea genetică. Sigur că e și despre stilul de viață, dar dacă ai scoate toate acestea din ecuație tot ar rămâne multe persoane care au probleme la inimă când – de dragul teoriei cel puțin – nu ar trebui să le aibă.

Tata e un om activ, extrem de atent cu ce mănâncă, câtă mișcare face, cât doarme, cu un fizic de invidiat și o viață impecabilă din punct de vedere al calității, aș zice. Dar – ce știe inima din toate astea? Că e hrănită bine – sigur, că e odihnită suficient – bifat, că face suficientă mișcare – categoric, dar că e iubită destul? Înțeleasă, acceptată, susținută, mângâiată, dorită, ascultată și aș mai putea continua…Cred că la fel cum creierul înmagazinează o viață amintirile noastre, la fel și inima – emoțiile. Poate nu e o comparație foarte corectă din punct de vedere psihologic, dar lăsați-mă totuși să o păstrez…

Eu așa simt, când mă doare, când mă sufoc de durere – acolo mă doare. La inimă. Când mă împunge singurătatea, acolo mă împunge – la inimă. Și când mă bucură râsul copiilor mei – acolo îl simt, în inimă…Și atunci nu e de mirare că tot ea protestează când la nici 60 de ani nu o poți lăsa să simtă toate astea, să respire și bune, și rele, să trăiască în acord cu adevărul ei, descătușată.

Știu că tata e pe drumul cel bun. Nu am niciun dubiu, căci știu cât de greu i-a fost în ultima vreme. Și mai știu că ori de câte ori petrecem acel timp în purgatoriu, de vorbă cu demonii noștri, urmează să ne îmbarcăm în curând pe luntrea reușitei. Știu că, după calvar, vine izbânda. Așa e de fiecare dată, de acolo și vorba că persoanele care au ajuns să aibă o viață puternic spirituală nu sunt persoanele care cred în iad, ci cele care au fost deja acolo. Nu știu de ce e așa, dar așa e. Fiecare revelație e precedată de haos. Așa că sunt relativ liniștită pentru el, căci pe cât de tumultoasă călătoria, pe atât de bine se va simți la finalul ei…sau mă rog, la una din stațiile intermediare, căci am așa un sentiment că această călătorie spre o oarecare desăvârșire nu se va sfârși prea curând.

Da, e un proces, îndelung, de vindecare…Pentru asta suntem aici, pentru asta ne naștem fiecare în acea familie de care avem nevoie. De aceea nu e loc de mustrări sau resentimente, ci doar de iubire necondiționată. Pentru că noi am ales, noi i-am ales. Și ne-am uitat prin acel bol de cristal, cum îi place fetiței mele să-i povestesc, și am zis: „Uite-i, vezi ce oameni puternici sunt? Cum merg pe drumul lor, și ce mai drum? Cât de mult mai au de parcurs, dar ei nu se lasă, și dacă mai cad, se ridică mereu și o iau de la capăt? În acea familie vreau și eu să mă nasc.”

Și m-am născut. Deloc o întâmplare, deși m-am întrebat adesea de ce, fată dragă, ai ales tocmai acest drum? E ca și cum i-ai pune măgarului în spate saci cu cărămizi în loc de vreascuri (nu că aș știi cât poate duce un măgar…). Tu, dintre toate ființele mai fragile și destabilizate prin excelență, ți-ai ales o familie cu probleme pe care nici 100 de măgari nu le-ar putea căra o viață! Bine, lăsând la o parte analogia asta cu măgarii (care mi se trage de la greci, cu care sunt deplin înrudită),  am încercat să înțeleg cum de tocmai eu trebuie să spăl putina – căci în psihologia trans-generațională așa am înțeles că se consideră că în fiecare familie se transmit din generație în generație acele programe care se cer eliminate, pentru a curăța linia generațională. Și nu m-am simțit niciodată în măsură să fac asta.

Dar azi, în timp ce tata e undeva cu inima la vedere (nu e ceva intervenție pe cord deschis din câte am înțeles, doar se uită pe ceva monitor când îți introduc niște chestii prin vasele de sânge de la mână…iuiii, cum sună!), iar eu acasă întrebându-mă cum să mai pierd timpul fără să mă judec că îl pierd, mi-am dat seama că pe lângă empatie, sensibilitate, depresie și ce am mai scris mai sus mai trebuie să mai adaug ceva despre mine si tata. Suntem înrudiți cu Brave Heart 🙂 Pentru că doar o inimă extrem de curajoasă ar fi ales să vină la noi în familie.

Te iubesc, tată!

A.

Later edit: Până la urmă tata a trebuit să fie operat. De data asta, cu inima pe masă – la propriu. I-au fost înlocuite 4 artere, luate din picior și puse la inimă…Iar în tot timpul ăsta, inima i-a fost luată din trup, ținută într-o farfurioară pe gheață și probabil pompată manual de un asistent. Știu aceste detalii de la serialul Anatomia lui Grey, și nu pentru că am avut curajul să întreb ceva despre cum s-a desfășurat operația propriu-zisă, pentru că nu am putut să mă apropii, nici măcar în gând, de realitate copleșitoare a acestui act medical. Faptul că el a stat, câteva ore bune pe o masă de operație fără inima la purtător…e ceva din altă lume pentru mine. E ceva despre care abia acum, când a trecut și el e aproape integral recuperat, pot vorbi. Căci înainte era prea mare însemnătatea, prea intensă realizarea…A lui, a medicilor, a Vieții care l-a adus în acel moment, care i-a dat o nouă șansă să se reseteze. Să o ia de la zero. Și prea măreț actul lui de Iubire, căci a ales pentru el și pentru noi să aibă acel curaj, neomenesc aș putea zice, de a-și dezvălui inima lumii întregi!

Despre inimă și cum ne doare

Azi tatăl meu urmează să aibă o intervenție la inima, o coronoscopie. E o investigație mai amănunțită pentru a descoperi cauza durerilor pe care le acuză de ceva vreme și a senzației de sufocare pe care ne-o descria în ultimul timp tot mai mult. Sunt cu gândul la el și la ce simte în aceste clipe. Știu că nu îi este ușor, nu are răbdare, nu îi plac deloc spitalele și cred că se impacientează mai ales că de dimineață așteaptă și încă nu i-a venit rândul.

Dar cel mai tare simt o mare empatie față de el, o solidaritate aș putea spune, pentru că îl înțeleg la milimetru. Pot să înțeleg cum e să fi în acel loc. Să simți cum pierzi controlul asupra lucrurilor și să nu poți face prea multe. Să te agăți de lumea din jur, de soluții din exterior pentru că ele îți pot da un oarecare confort, chiar și pentru câteva clipe, ore, zile, luni…poate și ani. Știu cum e să vrei să nu te mai doară, chiar și atunci când nu realizezi că te doare sau ce te doare. El e ca mine și eu ca el. Empatici și depresivi. Sensibili și foarte ușor de dezechilibrat. Inteligență clasică relativ mare, dar până recent un IQ emoțional relativ mic. Diferența e că el are mai mulți ani în spate, ani în care a dus toate astea fără să înțeleagă, în care cred că s-a învinovățit adesea că e diferit și că nu poate să-și controleze emoțiile și a recurs la fel și fel de scăpări din această realitate, la vicii lumești în speranța de a face ca acel sentiment de neputință să dispară pentru un timp.

Iar acum, cu toate că și-a petrecut ultimii ani mergând pe multe căi alternative de vindecare, diferite de medicina tradițională și cu toate că a îmbrățișat nevoia de schimbare și o nouă metodă de a gândi și de a te raporta la sentimentele tale, acum e pus în situația de a-și înfrunta aceste neputințe pe calea clasică.  Pentru mine și pentru el, suferințele corpului sunt o formă de manifestare a suferințelor emoționale. Dar uite cât suntem de ancorați în această lume încât uneori chiar și după lungi zbateri nu ne putem elibera deplin de emoțiile noastre captive și e nevoie de o intervenție, din exterior. Avem nevoie de acel medicament, acel ceva, căci noi am obosit să mai luptăm.

Și eu cred că e în regulă să fie așa. Fără a încerca să intru deloc în subiectul medicinii sau despre ce medicină trebuie să urmăm, e alegerea exclusivă a fiecăruia, știu că – din experiență personală – avem uneori nevoie de o pauză de la demersul nostru interior. Tatăl meu a făcut enorm de multe pentru el ca om, în călătoria lui de autocunoaștere. Dar acum întâmpină un obstacol pe care îi este prea greu să îl demonteze de unul singur. Deci e bine că poate și are la cine să apeleze, indiferent de cum se înfățișează această intervenție exterioară.

Scriu toate aceste „justificări”, căci așa le-aș zice, pentru că eu, de multe ori, vedeam aceste intervenții ca un eșec. Repet, nu mă refer la nevoia de a face o intervenție medicală când ai probleme la inimă și nu poți respira – e evident care e aici calea – ci mă refer la nevoia de  accepta că avem nevoie și de ajutor în drumul nostru,  oricât de interiorizată și profundă ar fi această călătorie. Mie mi-a fost teribil de greu să accept orice fel de ajutor, am simțit mereu că nu se cuvine, că dacă nu o fac singură, atunci schimbarea nu va fi autentică. Că dacă nu mă strădui suficient, nu voi reuși…Ei bine, nu am reușit, dar nu pentru că nu m-am străduit destul. Nu am reușit pentru că a fost mult prea mult, mult prea intens, iar eu mult prea necoaptă și fără resursele necesare.

Vă dați seama câte ducem fiecare în spate? Dar în inima noastră? Cum trebuie să doară inima cuiva care la nici 60 de ani să zică că nu mai poate? Că are nevoie de o pauză, chiar și de câteva minuscule clipe pe o masă de operație? Știu că sunt multe persoane în vârstă care au probleme cu inima și că pentru unii e ceva firesc să privească așa lucrurile. Eu cred că adevărul e undeva la mijloc și nu cred că e totul despre vârstă și moștenirea genetică. Sigur că e și despre stilul de viață, dar dacă ai scoate toate acestea din ecuație tot ar rămâne multe persoane care au probleme la inimă când – de dragul teoriei cel puțin – nu ar trebui să le aibă.

Tata e un om activ, extrem de atent cu ce mănâncă, câtă mișcare face, cât doarme, cu un fizic de invidiat și o viață impecabilă din punct de vedere al calității, aș zice. Dar – ce știe inima din toate astea? Că e hrănită bine – sigur, că e odihnită suficient – bifat, că face suficientă mișcare – categoric, dar că e iubită destul? Înțeleasă, acceptată, susținută, mângâiată, dorită, ascultată și aș mai putea continua…Cred că la fel cum creierul înmagazinează o viață amintirile noastre, la fel și inima – emoțiile. Poate nu e o comparație foarte corectă din punct de vedere psihologic, dar lăsați-mă totuși să o păstrez…

Eu așa simt, când mă doare, când mă sufoc de durere – acolo mă doare. La inimă. Când mă împunge singurătatea, acolo mă împunge – la inimă. Și când mă bucură râsul copiilor mei – acolo îl simt, în inimă…Și atunci nu e de mirare că tot ea protestează când la nici 60 de ani nu o poți lăsa să simtă toate astea, să respire și bune, și rele, să trăiască în acord cu adevărul ei, descătușată.

Știu că tata e pe drumul cel bun. Nu am niciun dubiu, căci știu cât de greu i-a fost în ultima vreme. Și mai știu că ori de câte ori petrecem acel timp în purgatoriu, de vorbă cu demonii noștri, urmează să ne îmbarcăm în curând pe luntrea reușitei. Știu că, după calvar, vine izbânda. Așa e de fiecare dată, de acolo și vorba că persoanele care au ajuns să aibă o viață puternic spirituală nu sunt persoanele care cred în iad, ci cele care au fost deja acolo. Nu știu de ce e așa, dar așa e. Fiecare revelație e precedată de haos. Așa că sunt relativ liniștită pentru el, căci pe cât de tumultoasă călătoria, pe atât de bine se va simți la finalul ei…sau mă rog, la una din stațiile intermediare, căci am așa un sentiment că această călătorie spre o oarecare desăvârșire nu se va sfârși prea curând.

Da, e un proces, îndelung, de vindecare…Pentru asta suntem aici, pentru asta ne naștem fiecare în acea familie de care avem nevoie. De aceea nu e loc de mustrări sau resentimente, ci doar de iubire necondiționată. Pentru că noi am ales, noi i-am ales. Și ne-am uitat prin acel bol de cristal, cum îi place fetiței mele să-i povestesc, și am zis: „Uite-i, vezi ce oameni puternici sunt? Cum merg pe drumul lor, și ce mai drum? Cât de mult mai au de parcurs, dar ei nu se lasă, și dacă mai cad, se ridică mereu și o iau de la capăt? În acea familie vreau și eu să mă nasc.”

Și m-am născut. Deloc o întâmplare, deși m-am întrebat adesea de ce, fată dragă, ai ales tocmai acest drum? E ca și cum i-ai pune măgarului în spate saci cu cărămizi în loc de vreascuri (nu că aș știi cât poate duce un măgar…). Tu, dintre toate ființele mai fragile și destabilizate prin excelență, ți-ai ales o familie cu probleme pe care nici 100 de măgari nu le-ar putea căra o viață! Bine, lăsând la o parte analogia asta cu măgarii (care mi se trage de la greci, cu care sunt deplin înrudită),  am încercat să înțeleg cum de tocmai eu trebuie să spăl putina – căci în psihologia trans-generațională așa am înțeles că se consideră că în fiecare familie se transmit din generație în generație acele programe care se cer eliminate, pentru a curăța linia generațională. Și nu m-am simțit niciodată în măsură să fac asta.

Dar azi, în timp ce tata e undeva cu inima la vedere (nu e ceva intervenție pe cord deschis din câte am înțeles, doar se uită pe ceva monitor când îți introduc niște chestii prin vasele de sânge de la mână…iuiii, cum sună!), iar eu acasă întrebându-mă cum să mai pierd timpul fără să mă judec că îl pierd, mi-am dat seama că pe lângă empatie, sensibilitate, depresie și ce am mai scris mai sus mai trebuie să mai adaug ceva despre mine si tata. Suntem înrudiți cu Brave Heart 🙂 Pentru că doar o inimă extrem de curajoasă ar fi ales să vină la noi în familie.

Te iubesc, tată!

A.

Later edit: Până la urmă tata a trebuit să fie operat. De data asta, cu inima pe masă – la propriu. I-au fost înlocuite 4 artere, luate din picior și puse la inimă…Iar în tot timpul ăsta, inima i-a fost luată din trup, ținută într-o farfurioară pe gheață și probabil pompată manual de un asistent. Știu aceste detalii de la serialul Anatomia lui Grey, și nu pentru că am avut curajul să întreb ceva despre cum s-a desfășurat operația propriu-zisă, pentru că nu am putut să mă apropii, nici măcar în gând, de realitate copleșitoare a acestui act medical. Faptul că el a stat, câteva ore bune pe o masă de operație fără inima la purtător…e ceva din altă lume pentru mine. E ceva despre care abia acum, când a trecut și el e aproape integral recuperat, pot vorbi. Căci înainte era prea mare însemnătatea, prea intensă realizarea…A lui, a medicilor, a Vieții care l-a adus în acel moment, care i-a dat o nouă șansă să se reseteze. Să o ia de la zero. Și prea măreț actul lui de Iubire, căci a ales pentru el și pentru noi să aibă acel curaj, neomenesc aș putea zice, de a-și dezvălui inima lumii întregi!