Cu gâtul sucit

luni, 14 septembrie 2020, ora 10:32

Azi dimineață am întors un pic cam brusc capul și mi-a pușcat gâtul. Foarte popular spus, dar exact așa s-a auzit. Un trosc apoi „auuuu!”, căci am rămas cu el într-o parte și doare ca naiba. În fine, e cel puțin interesant căci un gât înțepenit și mai apoi brusc întins poate însemna multe, dacă e să citesc Marele Dicționar al Bolilor. Pe lângă bătaie de cap. Eu am reținut cel puțin că nu mă mai lasă să stau aplecată asupra cărții, asta e concluzia care și îmi convine căci în fiecare zi îmi bag tot mai tare piciorul în citit (adică învățat pentru acel examen pentru care, aparent, mă pregătesc intens de câteva luni).

Zilele trecute îmi sunau în cap vorbele familiei care îmi spuneau că eu sunt atât de bună la învățat, căci asta e ceea ce îmi place să fac doar (serios!??) și că o fac atât de bine! Wow!… Nu știam că poți fi bun la învățat, cel puțin nu în sensul ăsta de amorțit la birou cu orele și obsedându-te dacă faci destul, dacă citești destul, dacă reții destul…

Ar trebui să fie oare o astfel de profesie? Să înveți ca job? Adevărul e că pot învăța aproape orice. Când am cochetat de exemplu cu un semestru la psihologie mi-am dat seama că ăsta e adevărul, pot sa mă lipesc de un scaun zile la rând și să nu mă las până nu știu tot ce se poate știi despre acel domeniu. Să excelez în orice chichiță de materie. Ei bine, o veste pentru cei din jur: motivul pentru care îmi iese atât de bine este pentru că nu știu să fac altceva. Și pentru că asta am fost crescută și susținută să fac, să învăț, să învăț, să învăț. Și peste asta s-a suprapus sau asta a generat, depinde care vine prima, sentimentul meu de a nu face suficient, de a nu eșua, de a nu dezamăgi. Nu e vorba că îmi place să învăț neapărat –  dar îmi place să cunosc cât mai multe, asta așa e, îmi place mult să citesc, dar e o mare diferență aici căci atunci o fac din plăcere și nu că trebuie și e musai să dovedesc ceva. Pot reține lucruri și am o minte destul de structurată de unde și concluzia că sunt tare bună la ceea ce citesc. E clar un cerc vicios, și concluzia e că trebuie să îl întrerup cumva.

Să încep să practic mai mult din ceea ce citesc sau să aduc cititul la nivel de job. Care va fi, nu știu…Am întrebat-o ieri pe fetița mea de 5 ani ce crede ea că ar trebui mami să facă, cât ea e plecată la grădi. Mare greșeală. Mi-a zis că mami să meargă să fie avocat și să aducă bani pentru pușculița ei. Și eu care credeam că îmi va da un răspuns diafan, de genul: „să pictezi, mami” sau „să citești din cărțile tale” sau „să faci mâncare”…Draga de ea, după aia, când i-am zis că nu mai vreau să fac asta – adică să fiu avocat ca să îi aduc ei bani (las la o parte tumultul de sentimente pe care mi le-a trezit remarca ei, căci e clar de unde îi vine și cu ce programe am reușit să o infestez deja), m-a întrebat: „și tu ce altceva știi să faci? știi să faci machiaje? sau să faci frumos părul?” Pauză la mine. Doar în gând i-am spus: „nu știu, draga mami, că nu am stat niciodată să îmi bat capul cu astfel de lucruri și nici nu m-am gândit să învăț căci, ele nu aduc bani, nuuuu???? nuuu, eu eram ocupată cu învățatul căci doar la asta eram bună”.

Of, mama ei de treaba! Că adevărul e că nu știu să fac mai nimic. Pe bune, în afară de a-mi folosi mintea sunt cam pe lângă orice alte chestii practice sau plastice, adică din spectrul artei. Nu am talent sau puținul pe care l-aș avea nu e suficient exersat și deci varianta de a picta, de a machia sau coafa, pică. Știu că am un anume simț estetic, îmi dau seama că l-am moștenit de la mama și se vede în jurul meu. Nu știu la ce m-ar putea asta ajuta sau dacă poți crea un job din asta. În afară de alea care presupun școli. Atât că EU NU MAI VREAU ȘCOALĂ ACUM.

E ceva de domeniul incredibilului ce sentiment de inutilitate poate genera societatea în care trăim și tipul de gândire cu care am trăit eu până acum. Azi dimineață, de exemplu, așa cu gâtul sucit și cu mâna dreaptă semi- inutilizabilă, încercam să schimb așternuturile la pat. Pentru că nu puteam accepta că – din moment ce stau acasă – să nu fac măcar asta. Măcar să spăl. Măcar să calc. Măcar să pregătesc și ceva de mâncare. Măcar de mâine îi duc pe copii eu la grădi. Măcar de ar mai fi ceva de lucrat între timp căci altfel eu pierd doar vremea. Incredibil, nu pot să nu spun iar asta! Cum nu mă pot opri nici după ce am realizat de ce nu mă pot opri și după ce am decis că singura variantă de a depăși momentul este tocmai să mă opresc!

Revenind. Constat că aceasta neputință vine din ceva foarte adânc impregnat în subconștientul meu. Ceva de genul: fă! că doar de aia ești, nu sta degeaba, că ai două mâini și două picioare și e musai să le folosești la ceva, fii mai organizată, dacă nu muncești nu meriți, și așa mai departe…Și probabil că, copil fiind, nu prea am primit prea multe laude pentru cele ce le face un copil preșcolar căci din păcate majoritatea dintre noi am fost crescuți crezând că nu e ceva ce să merite prea multă atenție, nu? Ce să poată face un copil? Face pe copilul și atât. Și probabil că laudele au început doar după ce am mers la școală și am început să învăț. Și mi-a ieșit în primul an, și în al doilea, și tot așa mai departe și cei din jur au început să vadă în mine un mic learn-aholic care excela în asta și care o face cu atâta ușurință. Din nou zic, eu sunt cea buna la învățat!

Cred ca v-ați prins deja unde bat toate astea. Uf, fac o pauza căci mâna mea dreaptă protestează și era să scap cana cu cafea din mână de la junghiurile simțite. Fir-ar să fie, gât sclintit!

(…)

Și am revenit. Am recitit ce am scris mai sus. Și mi-a mai venit o idee, o amintire de fapt. Eram de Crăciun, parcă în primul an de facultate. Și urma să vină la noi bunicii, căci așa era în fiecare an cât au trăit, dragii de ei, ne strângeam cu toții cu acest prilej de sărbătoare. Și în acel an, pentru prima oară, am simțit acel neastâmpăr, acea neputință de a fi prezentă în sânul familie, care apoi s-a dovedit a fi stresul din sesiune și bazele anxietății mele viitoare. Deci, era data de 25 decembrie, eu voiam să împodobesc bradul și nu puteam. Pur și simplu aveam impresia că dacă voi împodobi bradul jumătate de oră va însemna un timp pierdut pe care nu l-am petrecut devorând cartea mea de drept roman. Căci vedeți voi, era chiar prima – prima sesiune și era un examen despre care știam de la alții că e teribil de greu și eu, cea care avea impresia că nu reține mai nimic și că trebuie să învețe non stop, eram mega stresată și nu puteam să găsesc liniștea nici pentru 30 de minute în care să fac ceva ce am adorat mereu – să împodobesc bradul și să mă bucur că urma să mă întâlnesc cu dragii mei dragi pe care îi prețuiam mult și față de care aveam mereu, chiar și în condiții optime de funcționare emoțională, un sentiment de neajuns – al timpului petrecut împreună de data asta, din perspectiva vârstei lor.

Și am încercat să exprim părinților mei ce simt, nu prea mi-a ieșit, căci sinceră să fiu nici eu nu înțelegeam ce mama naibii mi se întâmplă, iar ei au zis că nu toată lumea trebuie să fie bun la făcutul bradului, dar că eu voi fi bună la dreptul roman măcar. Pesemne eu mă lovisem cu fundul de pământ că de ce trebuie să învăț când eu aș fi vrut să fac bradul.

Oh, dragul mami, dar cine îți spune că trebuie să înveți? Nu e nimeni care să stea cu o secure deasupra capului tău! Uite – ești doar tu cu tine în camera ta și poți oricând să te ridici de la birou și să faci o pauză. Haide, stai cu noi, vom pune niște colinde și vom împodobi împreună bradul. Apoi vom merge după ei, după bunicii cei pufoși și dragi, cu ochi blânzi și cu miros de cozonac. Și va fi bine. Căci noi ne bucurăm de tine, tu nu știi că pentru tine vin ei de fapt? Că așteaptă asta în fiecare an, să te vadă, să te audă, să se bucure de prezența ta și că nu le pasă – nici cât negrul sub unghie de ce notă vei lua tu la examene?…Oare cum ar fi fost să aud în schimb aceste vorbe? Oare m-ar fi ajutat? Oare m-ar fi determinat să mă ridic de la birou și să realizez că mai presus de orice sunt clipele pe care le petrecem împreună, când primim prețuirea celor din jur și le-o oferim în schimb, prin prezența noastră deplină? Că atenția la celălalt și la nevoile lui este cel mai de preț dar pe care îl poți oferi, ca om, ca părinte, ca nepot, ca fiică, ca soț ori soție, ca frate sau soră…Oh, îmi e grea inima acum, căci mi-s încă dureroase rănile trecutului și proiecția pe care încă o lasă asupra mea în prezent.

Aș vrea să spun acum că nu doresc – sub nicio formă – să arăt cu degetul pe cineva în povestea asta. Am trecut deja prin etapa furiei și revoltei, și am ajuns la o concluzie foarte reală – nu există în ecuația asta vinovați. Doar oameni care trăiesc conform unor tipare trimise din generație în generație. Și pe care le propagă fără a realiza, deci fără nicio vină. Acest adevăr îl port acum în suflet, căci știu că și eu sunt acum părinte și nu am făcut mereu așa cum aș fi crezut că voi face în ceea ce privește raportul cu proprii mei copii, dar știu că mereu am crezut că fac ce e mai bine pentru ei.

Așadar, în loc să rămân în continuare prinsă în amintirile trecutului, aleg să îmi spun acum acele cuvinte pe care aș fi dorit să le aud la 19 ani: „Ești suficientă prin tine însuți, nu e nevoie să dovedești lumii ceva în plus! Poți să alegi ce vrei să faci în orice clipă, fără presiunea de a nu face destul. Poți să stai și să nu faci nimic și categoric poți să nu schimbi încă o zi cearșaful la pat, căci și așa nu vezi decât cu un ochi la cât ți de răsucit gâtul!”

E bine să auzim aceste cuvinte, din când în când, chiar dacă noi suntem cei care le rostim. De fapt, doar noi le putem rosti ca să aibă și cea mai mare eficiență, căci de cele mai multe ori noi ne suntem cei mai mari critici și auto-sabotori.

Și pentru că e jurnalul meu și pot să pun orice întrebare retorică doresc – mă întreb dacă aș fi făcut atunci bradul, și bineînțeles aș fi realizat cât de puțin contează dacă voi excela sau nu pentru acel examen  – pentru mine și familia mea – și nu aș mai fi luat nota maximă și nu aș fi devenit apoi pe veci – mă rog, în generația mea cel puțin – fata aia un pic cam ciudi, dar drăguță cu lumea, care a ajuns să aibă nota maximă la o materie unde profesorul zicea că să fii mulțumit dacă ai luat 4 că înseamnă că ai făcut totuși ceva bine (nu mai știu sigur, parcă era singurul examen unde nu se dădea punct din oficiu?!), care a purtat apoi acel stigmat al tocilarului toată facultatea când (și admit asta cu riscul de a fi catalogată drept mega ipocrită) tot ce își dorea era să se integreze și să se bucure de anii aceștia de facultate, oare cum ar fi arătat acum viața mea? Hm…a fost bine să pot să îmi permit să îmi pun această întrebare, deși sun conștientă că nu are niciun rost să trăim retoric, în trecut, însoțiți de „dacă” și „parcă”…Dar pentru a mă îmbarca în vaporul viitorului din portul prezentului mai am nevoie să stau un pic pe insula trecutului. Să mai clarific niște lucruri. Că prea le-am dus ca un orb în cârcă, și uite ce tocmai am pățit: mi-am sucit de numai gâtul!

A.