duminică, 13 septembrie 2020, ora 19:02
Ieri am scris despre cum e să te trezești la 33 de ani că trăiești viața pe care de fapt nu o dorești cu adevărat. Azi simt nevoia să scriu despre cum e să te sufoci într-o astfel de viață… Căci eu asta simt acum – că mă sufoc. Că am o gheară la baza gâtului care mă strânge și nu mă lasă să respir… Sunt sigură că pentru mulți aceste rânduri nu ar fi altceva decât o descriere mult prea teatrală a crizei de vârstă mijlocie a unei persoane cu tendințe evidente spre victimizare. Și eu am crezut mult timp asta despre mine. Și încă mai cred… Încă e suficient să petrec timp în societate – înconjurată chiar și de oameni frumoși și fără prejudecăți – și voi ajunge în final să mă judec și să mă învinovățesc pe motiv că: „de ce simt așa?”, „ce e cu mine?”, „nu e evident că fac caz de prea mult bine ce îmi este?”, „ce îmi mai trebuie când am o casă, o mașină, un soț, doi copii, o profesie?”… Și câte altele, față de alții!
Oricum aș întoarce-o tot nu e bine. Că mă condamn pe mine sau că mă plâng ignorând faptul că mă plâng, că îmi spun să închid ochii că va dispărea răul, că îmi fac curaj să nu bag în seamă percepția mea despre ce cred alții…tot nu e bine. Pentru că în astfel de situații, credeți-mă nimic nu poate fi bine. Asta e Depresia, în toată splendoarea ei.
Știu că sunt depresivă, știu asta de ceva vreme. Am zile și zile, suișuri și coborâșuri și sunt conștientă de tot ce simt. Pot să analizez și să mă analizez din acest punct de vedere. Fac terapie și îmi e clar ce sunt toate aceste trăiri și de unde vin. Dar asta nu înseamnă că mă pot opri sau că le pot opri. E suficientă o emoție, o amintire, o situație care să declanșeze această stare. Și din nou spun și vreau musai să subliniez asta – nu o pot opri. Oricât de mult aș vrea, și îmi doresc din străfundul sufletului să ies din starea asta, să se termine o dată căci e o greutate ce o port în spate de mult prea mulți ani, tot nu pot scutura starea mea. E ca o haină care o îmbrac din când în când. Atât că acum știu că așa cum vine, va și pleca…la un moment dat.
Deci ca să recapitulez. Sunt conștientă de ce mi se întâmplă, merg la un terapeut, nu e cazul de psihiatru, nu am avut tendințe extreme, asta ca să exclud discuții despre de ce nu iau măsuri mai drastice sau dacă sunt în siguranță copiii cu mine. Sunt pe linia de plutire, oameni buni, așa am fost în ultimii 5 ani și mai pot duce încă mult și bine, nu e cazul de intervenții subtile. Ceea ce aș vrea însă să spun, motivul pentru care am descris toate aceste stări, este de a mai spune încă o dată lumii întregi (și mie!) că nu e ceva ce să poți schimba peste noapte, poate nici peste ani….Cred că e o muncă imensă – de la modul de viață, la regim, la mișcare, la somn, la timpul liber, la alegeri personale și profesionale – o sumă de factori care influențează zi de zi aceste stări și bineînțeles trebuie să înțelegi și să îți dorești să te ajuți tu pe tine. Auto – ajutorarea e singura intervenție eficientă, restul e doar o abordare de suprafață.
Iar depresia merge mult dincolo de suprafață, depresia e un abis unde nu poate pătrunde niciun fel de lumină din exterior, unde totul e negru ca zgura… Și poate să rămână așa până când apar acele ființe minuscule – acele organisme primare care sunt înzestrate cu lumină proprie, care se regăsesc în adâncuri și produc ele însele energie electrică și deci lumină (le citisem copiilor dintr-o carte despre aceste moluște, de aici și comparația care mi-a răsărit acum în minte). În fine, par a fi niște organisme foarte simpliste, dar totuși uimitoare căci au inventat acest mecanism de a aduce lumina din interior la suprafață, de a-și lumina propria existență… Ce frumos e pentru ele, mă gândeam eu…Căci așa e și cu depresia, e nevoie să îți aprinzi singur focul interior, altfel rămâi pe veci în beznă.
Și revenind, de la moluște sau ce-or fi, la mine. Sunt zile când aș vrea să fiu una din neamul lor. Să zac pe fundul unei astfel de gropi marine, unde nimeni să nu mă găsească o vreme. Pentru că, or fi depresivii victime prin excelență, dar chiar și așa nu vrem public 24/7. Alteori visez că fug, mereu îmi iau copiii cu mine – bineînțeles – și plec în lume. Iar alteori – ca și acum de exemplu – mă simt captivă. Sufocată. Limitată. Pentru că realizez că îmi e greu să mai duc totul singură. Că nu știu dacă mai pot continua cu șarada asta, cu această nevoie de a fi cine mă știe lumea că sunt, acea fată zâmbitoare, mereu fericită, foarte cumsecade…Nu e nimic nou, se știe demult că persoanele care par cele mai fericite ascund o mare stare depresivă. Subsemnata, idem. Nu e om care să nu zică despre mine cel puțin în primele trei caracteristici că sunt atât de zâmbitoare, ba am mai auzit și senină și echilibrată. Iar eu simt cum mă sfarm pe dinăuntru, cum mă împrăștii în mii de cioburi.
Bine, ca să nu fiu chiar exagerată, pot spune că sunt și zile în care starea mea nu e așa de accentuată. În mod firesc, nu vă imaginați că zâmbesc ca o tâmpă și de fapt îmi vine să urlu și să mă dau cu capul de perete. Ce vreau să subliniez este că aș vrea să facă oamenii cunoștință și cu partea astalaltă, mai întunecată, care e și ea acolo, și uneori e dominantă.
Aș vrea să ajung într-o zi în care să nu îmi mai fie rușine, să nu mă mai eschivez, să o las să iasă pur și simplu la suprafață – să fie. Cred că abia atunci, dacă e posibil, ar începe procesul de vindecare. Dar cum să fac asta? Cum să mă arat lumii după ce toată viața mea de adult am purtat măști? Iar mă repet (se pare că azi nu îmi ies decât bis-uri) – nu sunt chiar atât de străină de fata cea zâmbitoare pentru că – Slava Domnului – am atât de multe motive să zâmbesc și chiar o fac de multe ori din toată inima. Dar nu e întru totul corect și nu e tot timpul așa. Și aș vrea să pot să fiu plăcută și iubită și pentru cealaltă parte din mine.
Am mari probleme în a mă arăta așa cum sunt, integral, de frica de a nu fi respinsă. Nu pot fi eu nici măcar în sânul familiei. Și asta m-a adus azi la pragul disperării! M-a cuprins când am realizat că propriul meu soț e absolut inconștient față de toate aceste trăiri sau, mai rău, se ferește de ele și nu vrea sub nicio formă să fiu și așa. Îmi e imposibil să vorbesc cu el despre asta. Mă tem să nu fiu iar acuzată ca am probleme și nu vreau să le rezolv, că îmi convine așa, că așa sunt eu și tatăl meu, mereu ne aruncăm problemele asupra altora, că trebuie musai să îmi revin, că nu e treaba lui. Am avut diverse încercări și am întins de multe ori mâna după ajutor, dar din păcate el nu mă mai vede când sunt așa. Preferă să înalțe un zid și asta e extrem de dureros pentru mine. Și știu de ceva vreme că relația noastră nu mai există, că așa nu mai putem continua, însă îmi e foarte greu să vorbesc aceste lucruri cu el, căci el le ia ca niște vorbe venite fără sens de la o persoană deprimată, care încearcă să se agațe de el. Și îmi e atât de frică să nu fiu într-adevăr acea persoană încât îmi paralizează în gât orice replici și îmi rulează în cap cuvintele unei cunoștințe care mi-a zis cândva că nu există depresie, ce e cu prostia asta, sunt oameni care nu știu ce să facă cu viața lor și nu se pot aduna, așa că dau vina pe aceste invenții precum depresia.
Of, Doamne! Bine ar fi de ar fi așa. De aș putea „să mă adun”. De asta ar fi totul și apoi gata. De aș putea controla ce simt. Eu chiar mă consider un om muncitor, am tras mereu pe toate planurile. Și aș face-o și acum dacă aș știi că asta e soluția. Dar din contră, cred că de data asta nu mai am unde să fug. Nu mai am cu ce să îmi umplu timpul, cu ce sa mă păcălesc, cu ce să îmi mai distrag atenția. De data asta trebuie să merg până la capăt. Să îmi creez și eu propria mea călăuză luminoasă, propriul meu far…
Aș fi vrut să nu fiu însă singură în acest timp! Aș fi vrut să am lângă mine măcar o persoană care doar să mă vadă. Atât. Nu am nevoie să muncească în locul meu sau să mă bibilească sau să îmi aducă micul dejun în pat. Doar să știu că mă vede în toată decăderea mea și nu își ferește privirea. Să știu că este acolo, la o întindere de mână, că îmi va pune un cântec sau îmi va face o cafea, și doar prin asta voi știi că îi pasă. Și, credeți-mă, pentru mine ar fi suficient.
E atât de simplu și totuși atât de greu. Nu știu cum sunt alții în astfel de momente. Știu că, la cum sunt eu acum, fix după acești mulți ani de depresie, o astfel de persoană lângă tine care îți cunoaște demonii și care știe că și tu îi cunoști și vrei să faci pace cu ei (deci care îți vede lupta și nu o diminuează, dar nici nu te lasă să zaci în propriul tău suc al neputinței, ci îți mai dă și un imbold din când în când) e ca un dram de aur pentru un miner după care a săpat o viață întreagă.
Iar acum, la sfârșitul acestor rânduri, parcă îmi e un pic mai bine. S-au mai risipit norii de pe cerul meu. S-au mai scuturat și acum nici gheara din piept nu mai e așa strânsă. A durat un pic această stare, dar învăț să trăiesc cu ea și să știu că e acolo ca să mă învețe ceva, căci vorba aceea, nimic nu a fost ca să nu fie… Dar dacă și cei din jurul nostru ar fi doar un pic mai atenți și mai dornici de comunicare, dacă stereotipurile nu ar fi încă atât de pregnante când vine vorba de depresie, atunci poate ar dura și mai puțin. Și, cu siguranță, ar durea mult mai puțin.
A.
Pe urmele mamei 