Statul cu copiii acasă

Fotografie de Josh Willink pe Pexels.com

miercuri, 16 septembrie 2020, ora 15:02

Azi am primit o „alarmă” de dimineață. Să ținem copiii acasă căci una dintre educatoare e suspectă că ar fi intrat în contact cu o persoană testată pozitiv cu virusul COVID-19.  A fost o alarmă falsă, însă aș vrea să scriu despre sentimentele care  m-au încercat în cele nici 6 ore cât s-a desfășurat în mintea mea următorul scenariu: Copiii rămân acasă,  nu merg la grădi o vreme. Probabil va mai dura un pic până  vor veni rezultatele testului pentru educatoarea în cauză și probabil că. dacă va ieși și ea pozitivă, mai mult ca sigur DSP-ul va suspenda activitatea grădiniței.

Bun, la început a fost entuziasmul, abia am așteptat să le spun. Mai ales că cel mic îmi tot cerea în ultima vreme să stea cu mine acasă. Dimineața a început bine – cel puțin primele 20 de minute, căci până s-a trezit mezinul, m-am jucat cu fetița mea un joc și nouă tare mult ne place această activitate. De când a putut să înțeleagă cât de cât noțiunea de joc de societate, am și obișnuit-o cu tot felul de astfel de jocuri și acum mereu alege să își petreacă în acest fel timpul cu mine. Când suntem doar noi două. Pentru că, atunci când apare fratello în peisaj – zic doar că sunt șanse mari să se strice jocul. Și așa s-a întâmplat și azi, la nici 30 de minute după ce am fost toți treji, au început certurile, miorlăiturile, apostrofările, scuzele, strigătele și amenințarea gheruțelor de pisică – căci asta e arma ei secretă.

Bun, zic, hai să luăm o pauză, ne pregătim micul dejun și după ce ne umplem burticile, totul va fi iar mai senin. Zis și făcut. Fac rapid o „omeletă” cum îi spune cel mic, ne punem la masă, mă bucur nespus când cea mare îmi cere ardei chiar dacă mănâncă doar o bucată mai mică ca unghia de la degetul meu mare de la picior, și chiar mă pun liniștită să spăl vasele. Fata îmi zice că pleacă undeva, nu mai știu unde, eu îi zic bine, dar să vină să-și termine mâncarea, mă întorc să mai limpezesc un vas și îl văd cu coada ochiului pe fratello cum rapid se întinde și înfulecă jumate din porția ei de ouă. Hm…oare ce va urma, gândesc mai mult retoric. Apare ea, zice că parcă avea mai multă „omeletă” pe farfurie, el dă din umeri, eu la fel, reglez cu ceva pâine cu unt și mă felicit că am depășit cu brio momentul. Respir și le zic că dacă vor să mergem la bunica pe deal să stăm dimineața la ea în curte, să meargă să se îmbrace. Le-a luat o oră. Să se dezbrace. Și ar mai fi stat și acum în stadiul ăsta dacă nu aș fi insistat eu puțin mai mult, căci mi-au zis că în definitiv lor le e egal dacă ratează o zi superbă de septembrie, cea mai caldă primă lună de toamnă pe care eu mi-o amintesc.

Bine, zic. Stați acasă – dar nu cu mine. Eu vreau să iesssss! Și din tonalitatea și enervarea mea ar fi trebuit să îmi dau seama că ar fi cazul să mă liniștesc și că asta e, putem sta și în casă și să nu ne trambalăm până la bunica, căci doar ei își găsesc o ocupație. A fost primul semn, dar eu l-am ignorat și le-am explicat că dacă tot e să stăm împreună acasă o vreme (căci la acel moment așa părea că se va întâmpla) atunci ar fi bine să colaborăm, să ne spunem fiecare nevoile și să vedem cum le împăcăm pe toate. Atât doar că interlocutorii mei erau o fetiță de 5 ani și un puști de 3 ani. Care păreau că până la urmă m-au înțeles și au decis să plecăm, dar după nici o secundă ea a mers să se dea cu parfumul cel nou, el să înnoade cablul de la încărcătorul telefonului la ceva mașină ca să facă un picamer. Și așa am plecat de acasă, eu simțindu-mă relativ înțeleasă, ei – care să alerge mai repede pe scări, să ajungă primul jos la intrarea din bloc.

Toate bune până aici. Ajungem la mama. Pace pentru fix 10 minute cât studiem sub lupă niște flori și o albinuță care adună polenul lor, apoi dăm să ne jucăm un joc,  eu cu fetița cea mare. De parcă nu am știi că dacă cel mic nu e ocupat cu altceva nu avem nicio șansă, nici măcar să deschidem cutia. Sau să scoatem tabla de la „Nu te supăra, frate!”, că al nostru frate deja se supără pentru că jucăm fără el. Apoi se supără sora pentru că nu ne jucăm fără el, căci el e prea mic, și ne cam strică mereu cărțile, aranjamentele, pionii, pierde zarul, și lista poate continua pentru că este destul de inventiv puștiul. Atunci mi-am încordat puțin mușchii și am zis că pun piciorul în prag, trebuie să găsim o cale de mijloc, căci, vedeți voi copii, cum e cu respectul, cu limitele, cu colaborarea etc. etc. etc. . Și a funcționat, pentru 15 minute. Până când băiatul a cerut de mâncare. A luat el două guri, și a cerut și fata, cu toate că cu 2 minute înainte zisese că ea încă nu dorește, preferă să ne mai jucăm – măcar cât e el ocupat. I-am adus ei. El – stupoare!! Că de ce o servesc în farfurie plată și nu în una adâncă, așa cum i-am adus lui. Pfuaiii….mama ei de treabă. Auzi, îi zic, dacă îți este chiar foame cred că vei găsi acceptabilă orice farfurie. Șoc, stupoare și mai mare, deja tipul era chiar foarte indignat, dar eu și mai și. Căci era prima dimineață din ultima vreme – excluzând zilele de weekend  și  vacanța din august – pe care ne-o petreceam împreună și aveam așteptări așa mari!!!! Îmi dorisem jocuri, cântece, mers în parc, făcut de corturi, studiat insecte, sărit în trambulină, și nimic din asta nu se întâmpla decât într-o foarte mică măsură.

Dar cel mai tare mă speria reacția mea. Panica mea tot mai crescândă la gândul că așa urmau să arate zilele mele. Singură cu ei. Toată dimineața, la prânz și uneori până seara când vine soțul acasă, căci trecem printr-o perioadă aglomerată și cu anumite provocări, noi și familia extinsă, și fiecare e prins cu propriile probleme și cu propriul program aglomerat. Dar cel mai tare mă speria faptul că, cu nici o zi înainte, mi-a trecut prin cap următorul plan: dacă tot stau acasă încercând să mă regăsesc pe mine, nu ar fi mai bine să țin și copiii cu mine? De ce să îi mai ducem la grădi, e un cost în plus și, chiar așa, măcar să fac și eu ceva mai util – cel puțin pentru cei din familie, să pară mai util decât să pierd vremea cât timp sunt copiii la grădiniță.

Și ieri chiar crezusem că aș putea face lucrul ăsta, că sunt pregătită să mă întorc iar la statul acasă cu copiii. Că am învățat câte ceva din perioada în care am revenit la lucru ( după aproape 4 ani de stat acasă, în vara lui 2019 m-am întors la lucru pentru câteva luni până când a dat pandemia din martie 2020 peste noi și a trebuit să mă retrag iar o vreme de la birou) și că acum aș fi pregătită să prețuiesc altfel timpul cu copiii, și statul meu acasă cu ei.

Ei bine, se pară că nu sunt. Sau cel puțin nu în varianta mea de acum, crudă, needitată, necenzurată, în care nimic din filme nu se întâmplă în realitate. În care mămicile nu stau să coacă prăjituri cu copiii, ci stau de arbitru cu fluierul în mână și cu o găleată de apă rece cu care să îi despartă dacă încep iar luptele de gherilă. Unde mămicile nu fac de multe ori altceva decât să îi îndemne pe copii să se îmbrace și să se spele pe dinți de cel puțin 10 ori la rând până ei să înceapă măcar să se îndrepte în direcția cameră/baie. Unde mămicile așteaptă ora prânzului pentru că – dacă sunt din cele mai norocoase – vor avea privilegiul neprețuit de a avea o oră, două de liniște cât timp odraslele dorm, în care după ce spală vasele de la prânz, mătură, adună hainele împrăștiate, jucăriile, mai scriu vreo două mail-uri și dau cu dezinfectant peste vasul de toaletă, mai apucă probabil jumătate de oră să stea jos și să butoneze absente FB/Instagramul/magazinele online și, ceva cu totul special, să citească câteva pagini dintr-o carte. Pentru ca mai apoi, să fugă să pregătească gustarea oricum ar fi ea de sofisticată sau ceva simplu, să fie prezente când se trezesc pe rând omuleții, să îi mai alinte pe cei mai cu fundul în sus și somnoroși, să răspundă de 100 de ori la întrebarea „de ce eu nu am voie la desene la prânz, dimineața și seara, să mă uit cât vreau eu și la ce vreau eu?”, să le propună ceva de făcut atunci când văd că statul în casă a devenit iar o bombă cu ceas pentru ai ei proaspăt energizați copii, care vor acum să alerge și să se cațăre pentru că așa este și firesc să facă la vârsta lor… Să își facă băgăjelul pentru ieșit în parc sau la pădure, să nu uite cele 10 lucruri pe care trebuie să le aibă mereu la ea, să se întoarcă din drum că cel mic și-a uitat mini-excavatorul sau careva a uitat să meargă la baie înainte, deși parcă mama i-a zis că ar fi bine și a auzit-o a cincea oară, dar era prea ocupat nu să se încalțe, ci să își calce pe nervi fratele care se chinuia să ajungă la raftul de sus din baie cocoțat pe blat pentru a lua peria de dinți, căci trebuia să se spele chiar atunci, când mama stătea în prag asudată cu căștile de biță în mână, rucsacul ei, jucăriile celor doi, și chiar atunci telefonul începu să sune, dar era evident pe fundul genții…ca și cheile de la casă.

Unii ar zice că nu poate fi așa. Că sunt exagerări. Eu cred că exagerați sunt cei care zic că e altfel. Eu nu știu să fi trăit altfel, nu de când îi am pe copii – decât poate în rarisimile ocazii când fetița îl ajută pe cel mic să îl îmbrace și cel mic îi mulțumește spunându-i că ea are părul ca razele Soarelui. Căci sunt și astfel de momente, care pe cât de rare, pe atât de intense și, da, fac totul să pălească  la văzut și auzul lor. Dar revenind la 95% din timp, lucrurile nu sunt ușoare acasă cu doi copii. Și cam toată lumea care stă acasă, chiar dacă din când în când are ajutor, o bunică, o vecină, o mătușă – în restul timpului cât e singur, muncește de dimineața până seara. Acel ajutor din exterior cred că e singura gură de aer, singurul mic moment de repaos, și nu face ca totul să devină mult mai ușor.  Căci, în rest, ești pe cont propriu. Mai ales cu imensa greutate a responsabilităților, a deciziilor pe care le iei oră de oră când ai copii. Căci eu cred că nu îți este de multe ori totuna cum decurge ziua ta cu ei. Sigur, poți să nu îi duci în parc ca să nu mai pui presiunea îmbrăcatului (sau mai degrabă a neîmbrăcatului) pe voi  sau poți să nu îi pui să se culce de după masă dacă a cincea oară nu îți iese. Dar asta nu înseamnă că îți va fi mai ușor, căci pentru cei care nu stau la casă opțiunea de a sta toată ziua între patru pereți nu e mai bună, chiar dacă copiilor pe moment le convine să stea în pijama. La fel, și cu nedormitul de după masă – dacă copilul rezistă și adoarme repede seara, Doamne ajută, părinți fericiți! Dar dacă lipsa somnului nu face altceva decât să transforme un copil și așa irascibil de la prea mult stat într-o cameră într-un copil cu care să nu te poți înțelege, atunci nu știu zău care e soluția….Decât dacă câștigi la lotto și te muți pe malul mării, undeva cald și bine, unde poți sta toată ziua în curtea casei în pijama și unde e ziua atât de luminoasă, încât somnul de prânz e scos din ecuație….

Așa simt eu, cel puțin. Și nu neg că lucrul ăsta m-a speriat foarte tare la început, și acum se pare că încă mă sperie. Căci dincolo de sentimentul de neajutorare, e teribil sentimentul de vinovăție pe care îl am când aș vrea să plec în lume. Cunosc mame care îmi spun că cea mai intensă dorință a lor e să lase familiei un bilet – „Am plecat la hotel. Nu mă căutați 24 h. Mâncarea e în frigider”. Sau mame, ca mine, care visam noaptea că mă îmbolnăvesc și că mă duc la spital, unde am parte doar de somn și de mâncare la pat timp de 2 săptămâni. Știu, chiar scriind aceste rânduri, că nu e bine atunci când te simți așa. Că ai ajuns acel prag de colaps când ar fi bine să iei o pauză, căci dincolo de el nu îți va fi mai bine. Și știu că aș fi putut tot timpul să zic stop, aș fi putut găsi pe cineva care să mă înlocuiască, aș fi putut pleca mai repede înapoi la lucru, aș fi putut să îi duc mai repede la creșă, să le iau o bonă, sau să le cer mai mult ajutorul bunicilor. Multe se pot face, cel puțin în teorie, și mulți mi-au dat sfaturi despre ce aș putea face diferit.

Dar, vedeți voi, eu am crescut cu bunicii, părinții mei fiind o mare parte din zi plecați la lucru. Îi vedeam foarte puțin seara, ba pe unul, ba pe altul, niciodată împreună, căci aveau ture de zi și de noapte și nu prea se nimeream să fim acasă toți decât în puținele zile de sărbătoare. Știu că îmi lipseau mult, știu că sufeream enorm, îmi amintesc chiar că ziceam că vreau să mă căsătoresc cu tata când voi fi mare ca să nu mai plece și să stea mai mult timp cu mine. Iar cu mama am foarte puține amintiri din acea perioadă, singura care știu că se repetă e atunci când reușea să vină acasă mai repede, puneam muzică, eu îmi luam o fustiță croșetată de bunica și dansam cu ea…Râdeam până făceam pe mine, căci mă fugărea prin toată casa să mă gâdile. Îmi amintesc foarte clar bucuria de pe fața ei, știu că îi plăcea și ei să petreacă timp cu mine. Doar că atât putea atunci. La fel și tata.  Sunt extraordinari amândoi, și spun asta pentru că știu că doar așa s-a putut atunci, iar acum, când îi văd cu nepoții și cu câtă răbdare se ocupă de ei, sufletul meu dansează iar, pentru aceeași bucurie pe care o văd pe chipurile lor căci acum în sfârșit au mai mult timp.

Dar revenind la mine. Cu toate că viața a aranjat astfel lucrurile, în înțelepciunea ei, ca eu să rămân mai mult timp acasă cu copiii, tocmai pentru a putea să le ofer ceva ce eu nu am primit de la părinții mei, eu nu am reușit să percep acest lucru. Din contră, m-au doborât greutățile inerente meseriei de mamă și, necoaptă fiind și fără resurse – căci de unde să le am dacă eu nu am văzut asta când eram mică – mi s-au declanșat programele inerente de tipul „scapă, cât și cum poți”. Pentru că nu știam ce să mai fac și cum să fac ca să le fie bine copiilor, mai ales când au mai crescut, și pentru că deja stătusem mult acasă cu ei ca și nou- născuți, alăptându-i pe fiecare și fiindu-le aproape 24 din 24, am ales să îmi găsesc tot felul de scuze și, mai ales după ce m-am întors la lucru, aș fi găsit tot felul de justificări pentru a mă feri să stau o zi întreagă numai eu cu ei. Aș fi mers sâmbăta la lucru, aș fi chemat-o și pe mama mea până la noi, aș fi ieșit în parc cu copiii, dar și cu o prietenă, orice doar să nu fiu iar singura persoană adultă din zonă, care să ia decizii, să împartă rațiile sau să aplaneze spiritele încinse.  Nu mi-am dat seama mult timp de ce sunt așa, ce mă sperie, și m-am învinovățit teribil. E greu să accepți că, deși copiii tăi sunt rațiunea ta de a fi și îi respiri ca pe aer, nu poți să îți asumi prezența ta cu ei. Singură, adultă, responsabilă, capabilă. Căci uneori așa e, suntem doar noi mamele și de asta e și nevoie, de prezența noastră completă în viața copiilor, mai ales în anii lor primari, înainte de a merge la școală.

Și uite-mă iar, în același loc. Cu aceleași temeri, dar cu mai puțină vinovăție. Căci azi știu că nu e vina mea și că am făcut cum am putut mai bine. Cu toate că voiam să fac exact altfel decât au făcut ai mei, am făcut exact la fel, inconștient, pentru că eu doar asta știam. Iar azi am realizat că încă mai am de lucrat la această rană. Și că de acum nu am să mă mai împotrivesc. Am să îmi spun exact cum le zic și copiilor, comunică-ți nevoile și respectă-le! Pe ale tale și pe ale celor din jur. Și poate așa, începând cu mine, lucrând cu ale mele, voi transmite un altfel de mesaj în lume, îmi voi asuma o dată pentru totdeauna – sau mă rog, pentru totdeauna următoarelor luni – că aleg să fiu acea mamă care stă acasă cu ai săi copii și că asta în sine e o luptă câștigată. Căci această asumare poate va pune cândva capăt părerilor greșite despre mamele care stau acasă sau care aleg să meargă la lucru, despre cât de ușor sau greu le este lor, despre care are ajutor și care nu, care are dreptul să se plângă și care nu…Căci, uitați-vă la mine, eu îmi doream enorm să stau acasă, dar tânjeam să nu fiu singură cu minunile mele, nu voiam să mă întorc la lucru, dar asta nu înseamnă că nu aș fi mers și să împart pliante în parc, numai ca să fac altceva. Nimeni nu poate știi adevărurile care se ascund în spatele unui astfel de suflet.

Pentru cele care alegeți cu deplină conștiență statul acasă, jos pălăria! Sau năframă, ca să sune mai autentic!

A.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: