Un alt fel de a fi

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este pexels-photo-256643.jpeg

 marți, 15 septembrie 2020, ora 12:44 

Cu toate că mi-am propus să scriu doar o secțiune din jurnal pe zi, azi simt nevoia să fac o excepție. Am scris adineaori despre tatăl meu, și legătura mea cu el – în asemănarea noastră, mă refer de data asta. Și, poate că e mintea cea veche care tot încearcă să mă scuze că scriu prostii și că voi fi catalogată de data asta drept nepotrivită în opoziție cu fata perfectă, inteligentă, fericită, frumușică, amabilă ș.a.m.d. de dinainte, dar simt nevoia să mă explic puțin. Sau mai bine zis să conturez puțin cum sunt eu, noi, ăștia mai depresivi din fire. Căci cu toate că tind să împart lumea în tabere și probabil chiar asta și fac acum, tot ce îmi doresc de fapt e să mă comunic lumii, să vorbesc despre această subspecie de oameni, empaticii, despre care se știe deja multe, dar pe care nimeni nu îi înțelege. Și nu pentru a mă diferenția de ceilalți sau, nici pe departe, a mă supra-poziționa în lanțul trofic. Din contră, uneori aș da orice să fiu în altă tabără.

Dar de dragul științei de a știi despre mine și despre lume, voi lăsa aici câteva rânduri în care mă descriu pe mine și despre cum e să fi empatic (știu că mai sus am scris depresiv, apoi empatic; cunosc definiția acestor termeni și știu că nu sunt echivalenți, dar la mine se asociază tare bine; persoanele empatice au tendințe depresive, nu știu dacă și invers e valabil însă).

Bun, revenind. Empatia pentru mine înseamnă mult mai mult decât definiția sa din dicționar. Deschide o cale către o nouă lume. Către noi simțuri. Am încercat cândva să mă descriu cuiva, când îi spuneam că uneori mă simt extrem de sensibilă, și că uneori îmi e realmente greu să simt atât de mult deodată. I-am dat, spre exemplu, o după masă când mă plimbam pe pietonala de la noi din oraș, era vară și cald. Și, pe lângă tot ce înregistrau simțurile mele vizuale – mulți oameni în jur, cunoștințe, culori, vânzoleală, atenția la copiii care alergau ca niște ieduți peste tot, mi se activaseră și celelalte simțuri. Am prins o melodie tare frumoasă care se auzea printr-un geam crăpat undeva mai sus de mine, care pentru câteva clipe m-a purtat pe notele ei undeva departe către cer, și a trezit un sentiment de libertate și căldură în inima mea prin frumoasa linie melodică. Apoi am simțit o rafală de vânt peste față, acel vânt de vară care te mângâie și te bucură, căci îți mai dă la o parte părul lipit de frunte, și care pe mine m-a făcut să îmi închid ochii pentru o clipă pentru a-l simți pe pielea mea, peste tot corpul, cum adie și mă poartă și el, către câmpii, chiar mai departe, către mare, draga mea mare, și instant mi-a străfulgerat în suflet acel sentiment de dor și tânjeală după întinderea ei albastră. Apoi, am mai făcut un pas, și am lins din înghețata de cacao cu fructe pe care o aveam în mână și de aici a început o altă călătorie, către alte simțuri, alte emoții. De la copilăria petrecută prin insule grecești cu părinții, la soțul meu și anii de liceu, cu care obișnuiam atât de des să sărbătorim viața și iubirea noastră cu miraculoasa înghețată. Apoi…m-a strigat unul dintre copii, și când i-am văzut fața, când am auzit acel singur cuvânt, acele două silabe care pot fi oricând confundate cu cea mai aprinsă  rugăciune – MAMA! –  a fost suficient cât să mă aducă din înaltul cerului în oglinda din ochii lui. Și să simt, pentru a suta oară în acea zi, imensa recunoștință pentru privilegiul de a-i fi mamă.

Toate acestea s-au întâmplat în decurs de 1 minut. Vă dați seama câte astfel de minute am într-o oră, dar într-o zi? Și toate sunt la fel de intense pentru mine, căci nu pot să le opresc, poate doar să dau volumul un pic mai încet dacă le surprind din timp…

Am încercat într-o vreme să meditez, folosindu-mă de mantre. Cred că pentru mine a fost practica cea mai bună, pentru că mă ajuta să îmi creez acel spațiu, între gânduri și acțiuni, unde să pot să las loc sentimentelor, să vină și să plece, fără să mă cramponez în ceva anume. Căci poți foarte ușor să te lași prins în ele, dacă nu ești prezent și de acolo se pot întâmpla o sumedenie de scenarii, unele nu neapărat bune pentru tine. Sunt zile în care însă nu reușesc, săptămâni întregi în care mă copleșesc. Pentru că nu toate sunt sentimente din gama pe care lumea o cataloghează ca fiind pozitive, deși mie nu îmi place să le împart așa căci sunt toate sentimentele mele, și așa cum nu îmi place să mi se spună că am copii buni sau răi, așa nici sentimentele mele nu pot fi pozitive sau negative. Doar starea mea e cea pe care o pot încadra.

Și, deci, uneori emoțiile fac parte din artileria grea – de tipul acelei dureri sfâșietoare, pe care o resimți cu toate celulele corpului, din vârful picioarelor până în vârful capului și care îți face inima să răsune de sunetele lacrimilor înăbușite. Căci nu poți tot timpul să le dai drumul (eu nici nu prea pot plânge – paradoxal – dar asta e o altă poveste) și mai ales nu în public. Foarte puțini ar înțelege cum de mâinile unui copil străin, acele degețele pufoase și gropițe drăgălașe, te pot aduce în pragul lacrimilor când auzi cum părintele se răstește la acel copil, care atunci le mișcă fâstâcit, ba chiar le mai bagă în gură de emoție? Cum te doare mai rău ca o tăietură de cuțit când auzi despre copii bolnavi, cum te poate doborî de pe picioare neputința unei mame de a-și salva copilul?

Recent am fost catalogată ca nepotrivit de implicată în cazul unei fetițe care se luptă zi de zi pentru a strânge bani pentru un tratament obscen de scump. Și înțeleg și de ce, căci cine nu a trăit aceste sentimente atât de profund nu poate accepta ca cineva să își însușească necazul altuia în loc să stea în banca lui și să fie recunoscător pentru cele bune din viața sa. Înțelege lumea nevoia și dorința de a dona din când în când, dar deja când zilnic cauți să găsești o cale să ajuți familia fetiței pentru a strânge  bani – parcă e deja prea mult și nu e bine, te rănești pe tine implicându-te atât. Nu vreau sa judec această credință, vreau să cred sincer că fiecare are propriul fel de a reacționa și nu cer nimănui să se schimbe. Dar ce pot eu să vă zic – cu siguranță – e că nici eu nu mă pot schimba și probabil nici următorul om empatic pe care îl veți mai întâlni.

E pur și simplu un fel de a fi. De a simți, mai bine zis. Căci uneori mă amuz când mă gândesc că eu simt prin viață, mai mult decât trec prin viață. Totul e despre sentimente când vine vorba de mine și despre reacția pe care o produc la mine în corp, minte, viață. Nu pot niciodată să mă hotărăsc când am de făcut o alegere de lungă durată, nici cu privire la propria persoană măcar – vreau păr lung sau scurt, îl vopsesc sau nu, unghii scurte sau lungi, cu oja sau fără, pensată sau nu, îmi fac o garderobă sport, casual sau mai degrabă nu port decât rochii, încep să gătesc  mai des și sofisticat, sau mai bine fac ceva simplu, rapid, mănânc de azi sănătos sau îmi bag piciorul peste o săptămână, căci de ce să îmi neg bucuria de a ingurgita pe ascuns fast food la 10 seara etc. Aaa, sau cum încep cel puțin 3 cărți odată și nu termin niciuna!…Pentru că nu sunt niciodată la fel, ăsta e adevărul. Trăiesc zeci de sentimente pe zi. Si nu se potrivesc toate cu părul lung, cu sprâncenele pensate, cu blugi sau balerini, salate sau supe cremă. Ohoo! Și până să îmi dau seama de asta, vai cât m-am mai măcinat. Că de ce nu pot fi și eu un om normal, o femeie normală de 30 și de ani, care are un anumit stil, de a se purta, de a se îmbrăca, de a găti, de a mânca, de a se organiza. De ce mă tot schimb, de ce nu pot ține de alegerile mele?

Adevărul e că eu una nu am putut ține niciodată pasul cu mine. Sunt foarte fluidă…și schimbătoare. O, Doamne, acum realizez de ce îmi place marea. Căci, uite, la fel e și ea, fluidă și schimbătoare. Și albastră – căci mie îmi place cel mai mult albastru (care e și culoarea tristeții, cu care depresivii sunt asociați cel mai des, nu? ). Bun, bun, ăsta e un lucru super-bun de pus în ramă pentru când voi căuta să mă încurajez. 

Dar revenind, uneori aș vrea să mă conectez la un calculator și să rog pe cineva să creeze un algoritm ca să pot odată să mă descifrez și pe mine. Să o apuc într-o direcție și apoi să o păstrez…Bine ar fi. Dar până atunci, învăț să le las să curgă, lin și departe, să curețe ce trebuie să curețe. Sunt zile în care sunt atât de multe încât navighez cu greu pe propria-mi mare învolburată, și am impresia că trăiesc toate sentimentele lumii, toate și-au făcut cuib la mine în suflet și mă sufocă. Nu știu dacă mai simt alții ca mine. Nu prea e ceva despre care să vorbești cu lumea, căci sincer mă tem să nu fiu luată drept exagerată. Poate nu sunt toți așa ca mine, poate nici ceilalți empatici. Poate mie mi se trage de pe linia grecească, căci grecii sunt mai melo-dramatici de felul lor. Iar bunicii mei greci și de fapt multe generații de străbunicii din Ipir, regiunea Greciei de unde ne tragem, au trăit mereu cu un profund sentiment de nostalgie și dor…Și să spun drept, când am astfel de zile, asta mă salvează și pe mine: o melodie. Sau două, depinde de stare. Întotdeauna grecești căci nu s-a inventat încă instrument mai bun pentru exprimarea inimii mele decât bouzuki-ul grecesc. Și atunci, pot să le las să fie, să danseze pe notele melodiei, să își facă de cap…Și doar atunci pot să dau drumul și la râul din inima mea. Și îl las să curgă, să mă spele, să ne spele toate păcatele.

Uneori cred că – pentru că simt atât de mult – nu pot fi un om practic și deci de aia îmi este greu să am un job ca restul lumii. De aia nu mi-am găsit locul în lume, în special profesional. Dar sunt și alte momente când mă gândesc că poate tocmai asta e ceea ce am de oferit eu lumii. Ăsta ar putea fi darul meu pentru ea. Un alt fel de a fi.

A.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: