Alexandra visurilor mele





Fotografie de Thanh Nguyu1ec5n pe Pexels.com

duminică, 13 septembrie 2020, ora 22:19

Cum e să te trezești la 33 de ani?

Ăsta ar trebui să fie titlul romanului dacă aș scrie unul. Până atunci, e doar titlul vieții mele…o viață care s-a dovedit a fi cu totul alta decât cea pe care mi-o imaginasem sau mai bine zis și-o imaginaseră alții pentru mine.

Nu sunt sigură de ce scriu toate astea, dar știu că se cer scrise și am nevoie să le las undeva, și doar pentru a nu le mai căra în cârca mea, căci m-am trezit peste noapte cu un bagaj tare mare și greu. Bine, poate ca nu chiar peste noapte, ci mă tot trezesc de câțiva ani încoace, puțin câte puțin. La început am mijit puțin un ochi, apoi al doilea, apoi am clipit, tot mai des căci era prea mare lumina, pentru ca pentru un timp să închid iar ochii pe care nu puteam să îi țin deschiși…nu voiam să „văd” prea multe…dar mi-a aruncat Viața un pahar cu apă rece drept în față și așa m-am trezit de-a binelea acum. Și nu mă mai pot culca la loc.

Revenind, ca să nu mă pierd în prea multe metafore, ceea ce vreau de fapt să scriu este că evenimentele din ultimele luni ale vieții mele m-au zdruncinat destul de tare și au determinat o serie de mici răbufniri, care s-au acumulat și care la un moment dat au explodat. Am ajuns si eu, ca în filme, întinsă pe podeaua din baie, de unde nu am putut și nici nu am vrut să mă ridic o vreme…și aș mai fi stat și acum acolo dacă nu erau copiii care trebuiau hrăniți și culcați.

Dar tocmai pentru ei și datorită lor nu am putut să mă bălăcesc în sucul neputinței mele cum aș fi vrut. Ci a trebuit să mă ridic și să îmi accept imensa disperare, care îmi apasă chiar și acum ca un bolovan pe stern, căci toate acele emoții – sunt și acum prezente. Pe scurt, m-am trezit că persoana pe care o văd când mă uit in oglindă și pe care o prezint în lume ca fiind Eu, a fost de fapt o proiecție bine construită și documentată, îndelung menținută și adaptată, impregnată atât de bine în mintea mea și a lumii încât mi-a luat muuultt timp să mai pot discerne ce e cu adevărat adevărat și ce e produsul filtrului cu care am fost înzestrată de familie și societate din fragedă pruncie…

Și deci, m-am trezit, într-o panică demnă de premiat, fără să înțeleg prea bine de ce și cum de se întâmplă, când doar eu credeam că toate-s bune și merg bine înainte pe drumul meu…căci ne imaginăm, nu, că fiecare ne găsim la un moment dat drumul și gata, în sfârșit, l-am găsit și ce bine e, căci doar l-am căutat de mult prea mult timp…Și eu credeam la fel, că asta e, l-am găsit și are să îmi fie tare bine când în sfârșit voi ajunge acolo unde îmi doream…căci, vedeți voi, fericirea se trăiește la timpul viitor în astfel de vieți. Nu la termenul prezent, nu aici și acum…Poate doar în trecut și cu raportate la viitor. Dar nu în prezent. Căci aici și acum era doar o alergătură continuă, o teamă de a nu pierde nimic, de a nu cumva rămâne în urmă, de a nu face suficient, de a nu irosi timpul meu și al altora, de a nu dezamăgi, de a nu sta locului…o nevoie de a consuma până la refuz și epuizare – resurse, bani, mâncare, timp, materiale, aer, lumină, combustibil, lucruri, minte, trup și suflet…Și cred că aș fi continuat dacă împrejurările nu ar fi fost atât de minunat aranjate de aceeași Viață care mai sus mi-a aruncat cu apă rece între ochi și care acum a creat premisele ca eu să mă opresc puțin…doar puțin, însă suficient cât să am loc să clachez. Să mă obosesc suficient de mult încât să nu mai pot controla și deci să mă las pradă Disperării. Neputinței. Furiei. Deznădejdii. Fricii. Abandonului. Liniștii. Prezentului. Vieții…Căci atunci când ajungi în acel punct în care chiar simți că nu mai poți, că nu mai ai nimic – dar NIMIC – de oferit, când îți tremură mâinile și nu mai poți respira, când îți dai pumni și ți-ai smulge și părul din cap dacă ai avea suficientă putere, atunci poți să te liniștești și doar să fi …căci mai jos de atât unde sa mai cazi?

Da, cam asta eram eu acum câteva săptămâni…În plin concediu, când în loc să mă bucur de petrecerea timpului cu copiii mei, eram dincolo de orice limită de stresată cu acest examen pe care hotărâsem să îl dau. Și în clipa în care perspectiva organizării lui peste câteva luni a devenit reală, ei bine, eu am luat-o pe un tren de mare viteză drept în jos, cu 100 la oră…surprinsă și eu de reacția mea, că doar, deh, ce mai e și asta?, mai dădusem zeci de examene înainte pe care le luasem pe toate cu brio…

Dar ceva s-a schimbat în rapida și intensa cădere nervoasă din baia mea mică…ceva imperceptibil…ceva minuscul, care la fel ca zăpada făcută bulgăre, a început să prindă contur. Făcusem o  introspecție în urmă cu câteva zile în care am concluzionat că, în mod interesant, mă simțeam de ceva vreme un pic în derivă, cam ca un copil…aș fi zis de 5 ani, căci – din nou interesant – atâția ani tocmai a împlinit și fetița mea, prima născută la noi în familie, de a cărei naștere mi-aș permite să leg cele mai intense schimbări pe care le-am trăit în viața de adult. Deci din nou, revin la partea interesantă când am descoperit că sunt la fel de confuză ca un copil de 5 ani, ca o fetiță de 5 ani, care a fost surprinsă cu nevoia de a lua niște decizii, dar s-a lovit de propriile limite și și-a dat seama că nu are resursele necesare să ia aceste decizii singură. Și așa a apelat la persoanele cele mai importante din viața ei pentru îndrumare, obicei pe care și-l crease încă de mică, care au fost mai mult decât bucuroase să i-o ofere, căci o iubeau pe fetiță și își doreau ce e mai bine în lume pentru ea…

Și fetița aceasta a fost îndrumată… Și, ghiciți ce, peste ani, a „ajuns” și ea cu mine pe podeaua cea verde din baia mea mica. Eu – parcă acum o vedeam pentru prima oară, ea – pe mine , eu mirată ce caută acolo, ea – dar cine sunt eu totuși?…Ea îmi părea de undeva cunoscută, însă când am întrebat-o dacă ne cunoaștem mi-a zis că, crede că nu, nu am fi avut cum și în ce locuri să ne fi întâlnit…căci eram destul de diferite. Ei – îi plăceau florile, munții, animalele, iarba, aerul, soarele, fluturii, cărțile, oamenii, rochiile, cerul, stelele, nisipul și, cel mai mult, marea…Îi plăcea să danseze și să asculte muzică, să stea întinsă în iarbă, să meargă cu bicicleta, să își piardă nopțile citind carte după carte, să viseze că va călători mult și va vedea toți oamenii acestei lumi, că va învăța despre ei, despre credințele lor, despre valorile lor, despre religia lor, despre sufletul lor. Că va împărtăși cu ei bucuriile acestei lumi și le va aparține… Că va învăța despre planete, despre râuri și forme de relief, că va avea mereu pământ sub unghi și miros de flori în păr, că va fi mereu iubită și protejată și ținută în inima cuiva…ferită. Mie – ce să îi spun ca îmi place? Să mănânc și să mă uit la seriale pe Netflix, căci acestea două merg împreună și le pot înghesui între două sesiuni de citit pentru examen sau în pauza de masă la lucru sau când dorm copiii. Aaa….și îmi mai place să îmi petrec timp cu copiii, dar în ultima vreme nu pot și mă simt cam vinovată pentru asta. Mi-ar mai plăcea să stau la soare căci a trecut vara și cred că pot aduna pe degetele de la mâini zilele când am avut timp să stau și să mă bucur de senzația inefabilă pe care ți-o dă căldura soarelui de vară în corp…Și bineînțeles, mi-ar fi plăcut și mie să merg la mare. Asta da, mi-ar fi plăcut mult…dar mai bine că totuși nu m-am dus căci mi-ar fi răpit și asta din timp și chiar nu am timp de pierdut acum…Cât despre cărți, am și din astea, stau acolo adunate în biblioteca mea în formă de copac – căci îmi plac și copacii – doar că nu am timp să le citesc. Mi-am propus să mă reapuc de citit anul ăsta, dar uite că m-am luat cu altele și nu mi-a ieșit… Dar voi avea timp, sigur că voi avea , după ce voi da examenul – și după ce mă voi îmbarca în această nouă etapă – după ce fetița mea cea mare va merge la școală – iar eu îmi voi găsi un post stabil – după ce mă voi transfera și nu va mai trebui sa fac naveta – aaa…și, bineînțeles, după ce voi ieși la pensie și voi avea bani gârlă și mă voi muta la mare…că doar ăsta e țelul meu suprem, am continuat eu să îi explic…

„Da, a zis ea, văd că avem unele lucruri pe care ni le dorim amândouă…doar că ție îți va mai lua ceva timp până să te și bucuri de ele!” La care eu am început să râd și să îi explic că așa sunt oamenii mari, nu au timp și au alte priorități numite responsabilități și că nu pot să se abată de la ele. Trebuie să lucreze, să câștige bani, să dea un exemplu bun copiilor, să își depășească limitele, să fie prezenți în cât mai multe activități, să fie organizați, să nu mai lase ștacheta jos că le-o ia altcineva înainte…„Da, a zis fetița, probabil că ai dreptate. Voi face și eu așa, căci am și eu părinți și bunici pe care nu vreau să îi dezamăgesc și care își pun toată speranța în mine – că voi reuși ceea ce ei nu au reușit. Că voi fi ceea ce ei nu au fost…” Și spunând asta, fetița de 5 ani, copilul scump și blând, cu inima bună și ochi visători, cu mânuțe încă pufoase și păr care cândva a fost creț, care fusese numită Alexandra la dorința mamei ei poate pentru că aducea cu ea acea parte din familie mai puțin reprezentată, care era mult prea timidă să poată spune ce își dorește cu adevărat și care oricum nu ar fi făcut vreodată ceva ce să îi necăjească familia, a chemat înapoi visele despre flori, munți, soare, mare, animale, iarbă, cărți, oameni, și le-a înlocuit cu visele altora. Singurul lucru neschimbat a fost voința ei de a reuși, de a avea succes, chiar dacă acum altul îi era obiectivul. Dar s-a aventurat înainte, și a încercat din răsputeri, an după an, să facă față, să își însușească dorințele altora, să și le exprime ca fiind ale ei, să își croiască drumul cu unicul scop de a fi pe placul altora, mai întâi al familiei, apoi al prietenilor, al societății, al profesorilor…nu era niciodată cineva pe care să nu îl mulțumească și totodată nu era suficient de bună pentru următoarea provocare. A ales mereu calea cea mai grea căci doar așa credea că poate satisface dorințele celorlalți și implicit nevoia ei de a fi apreciată, o nevoie care creștea an după an, în paralel – în mod paradoxal – cu insuficiența de sine și insecurități, care erau în mare parte generate de sentimentul de inadaptare, nepotrivire, necunoașterea de sine….Oricum după un timp nici nu mai contează căci nu mai avea timp să se gândească la toate acestea. Tot ce nu se încadra în drumul către perfecțiune era ascuns și băgat sub preș. Urmat de setarea altui obiectiv și altui obiectiv, nevoia de a controla și de a planifica făcându-și locul, pentru că eșecul survine mult mai ușor când scapi lucrurile de sub control și eșecul nu era o opțiune pentru ea.

În tot acest timp pentru cei din jur ea era o comoară, un copil perfect, talentat, ambițios, înzestrat în mod natural și deci fără nevoie prea mare de încurajare, care nu putea decât ajunge departe în viață…Căci o dată ce ai reușit, nu poți să te întorci în urmă, ci poți doar urca pe munte înainte, mereu înainte, nu? Și anii au trecut, așteptările au crescut, viața i-a oferit prilej după prilej în drumul măreției de sine…Până când cel mai firesc lucru din viața unui om a adus cea mai nefirească schimbare în viața ei: a apărut un copil, un mic ghem de drăgălășenie și de neprevăzut, care nu îți spune ce vrea, nu îți spune ce are, te lasă să te joci de-a ghicitul și oricum o s-o dai în bară pentru că pe cât e de mic pe atât de neoprit și mai ales de necontrolat.

În fine…v-ați prins deja care e ideea. A apărut primul copil, apoi al doilea, și a fost ca și cum s-ar fi repetat Bing Bang-ul, lumea s-a întors cu fundul în sus, nici vorbă de perfecțiune sau planuri reușite…Doar haos, în viață, în casă, în suflet și în minte…Haos pe toate planurile și în toate relațiile interumane…Doar cu copiii era bine și liniște, căci – deși la modul foarte vag și îndepărtat – pe măsură ce creșteau, copiii îi aminteau de o ființă blândă și bună, cu ochi visători și cu păr încă creț….

Și odată cu copiii au venit și responsabilitățile – deja la un alt nivel, pe mai multe planuri deodată, greu de îndeplinit din lipsă de resurse…Pentru că părinții se nasc odată cu copiii, și dacă ei la rândul lor nu au avut modele bune pe care să și le însușească, apoi ce să le ceri dacă nu e de unde? Și cea mai grea responsabilitate dintre toate e cea față de copii – nu de a-i îmbrăca sau de a le oferi un acoperiș deasupra capului. Ci aceea de a fi autentic și liber, de a le arăta cum e bine să își trăiască viața, cum e să fii sănătos și fericit…poți să predici cu orele, cei mici au un simț mai ceva ca șobolanii și nu îți cumpără toate aberațiile și bla bla-ul dacă nu le manifești chiar tu, la modul cel mai sincer. Altfel, toată „educația” ta e degeaba, ei vor face ceea ce văd și nu ceea ce aud.

Când am ajuns deja la partea asta a devenit dureros de familiar și cunoscut și aș vrea să mă duc să mă culc decât să stau să mai simt încă o dată aceste eșecuri…Căci până nu demult așa le considerasem. Eșecuri. Nu am știut că, copiii nu pot greși și implicit nici noi ca adulți, când trăim exclusiv prin filtrul pe care l-am primit în copilărie, nu avem cum să greșim. Nu e vorba de vinovăție când trăiești pe pilot automat, e ca și cum nu poți condamna o persoana care a săvârșit o faptă penală în stare de intoxicație completă și neprovocată. E singura comparație care îmi vine acum, defect profesional…Dar ideea e că da, eu am trăit așa, pe pilot automat până recent. Am luat multe decizii în această stare și încă mă provoacă programele vechi. Sunt la nivelul emoțional al unui copil de 5 ani. Simt nevoia de validare, de iubire necondiționată, de alint, de susținere, de aprobare, simt nevoia să stau doar și să mă joc cu copiii, să nu iau niciun fel de decizie, simt nevoia să fiu doar un copil în acest moment. Bine, nu am cum nega că am 33 de ani și doi copii de crescut -deci evident partea asta nu se șterge din ecuație…Dar în rest, când îi știu pe ei bine, încerc să îmi satisfac nevoile mele de copil….să dorm, să râd, să cânt, să citesc, să mă uit la stele, la lună, la fluturi…am pus pe stand by toate restul.

Am norocul mare că din toți membrii familiei mai sunt încă vreo doi „treziți” lângă mine care îmi oferă acest spațiu de regăsire și prezență, căci fără el nu știu cum ar fi posibil toate acestea…Ați fi surprinși câte se întâmplă când te oprești, când stai cu obrazul lipit de podeaua băii tale, când ridici mâinile spre cer și spui gata, până aici, eu nu mai pot…Atât sunt și nimic mai mult. Când începi să vezi dincolo de filtrul cu care ai fost crescut, dincolo de așteptările familiei și ale societății, dincolo de propriile limitări. Știu că încă e cale lungă, dar simt că am făcut primul pas. Că am reușit să mă scutur de niște dependențe emoționale foarte, foarte puternice și că acum pot respira mai ușor, mai liber, mai conștient. Pot respira cu aceeași inimă pe care o aveam la 5 ani, când încă credeam că toată lumea mi se așterne în față, că am la picioare covor de flori și deasupra o puzderie de stele…

Așa că nu mi-a mai rămas decât să-i zic fetiței: „Te iubesc, Alexandra! Vin-o la lumină și trăiește-ți visele!”

A.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: