miercuri, 16 septembrie 2020, ora 15:02

Azi am primit o „alarmă” de dimineață. Să ținem copiii acasă căci una dintre educatoare e suspectă că ar fi intrat în contact cu o persoană testată pozitiv cu virusul COVID-19.  A fost o alarmă falsă, însă aș vrea să scriu despre sentimentele care  m-au încercat în cele nici 6 ore cât s-a desfășurat în mintea mea următorul scenariu: Copiii rămân acasă,  nu merg la grădi o vreme. Probabil va mai dura un pic până  vor veni rezultatele testului pentru educatoarea în cauză și probabil că. dacă va ieși și ea pozitivă, mai mult ca sigur DSP-ul va suspenda activitatea grădiniței.

Bun, la început a fost entuziasmul, abia am așteptat să le spun. Mai ales că cel mic îmi tot cerea în ultima vreme să stea cu mine acasă. Dimineața a început bine – cel puțin primele 20 de minute, căci până s-a trezit mezinul, m-am jucat cu fetița mea un joc și nouă tare mult ne place această activitate. De când a putut să înțeleagă cât de cât noțiunea de joc de societate, am și obișnuit-o cu tot felul de astfel de jocuri și acum mereu alege să își petreacă în acest fel timpul cu mine. Când suntem doar noi două. Pentru că, atunci când apare fratello în peisaj – zic doar că sunt șanse mari să se strice jocul. Și așa s-a întâmplat și azi, la nici 30 de minute după ce am fost toți treji, au început certurile, miorlăiturile, apostrofările, scuzele, strigătele și amenințarea gheruțelor de pisică – căci asta e arma ei secretă.

Bun, zic, hai să luăm o pauză, ne pregătim micul dejun și după ce ne umplem burticile, totul va fi iar mai senin. Zis și făcut. Fac rapid o „omeletă” cum îi spune cel mic, ne punem la masă, mă bucur nespus când cea mare îmi cere ardei chiar dacă mănâncă doar o bucată mai mică ca unghia de la degetul meu mare de la picior, și chiar mă pun liniștită să spăl vasele. Fata îmi zice că pleacă undeva, nu mai știu unde, eu îi zic bine, dar să vină să-și termine mâncarea, mă întorc să mai limpezesc un vas și îl văd cu coada ochiului pe fratello cum rapid se întinde și înfulecă jumate din porția ei de ouă. Hm…oare ce va urma, gândesc mai mult retoric. Apare ea, zice că parcă avea mai multă „omeletă” pe farfurie, el dă din umeri, eu la fel, reglez cu ceva pâine cu unt și mă felicit că am depășit cu brio momentul. Respir și le zic că dacă vor să mergem la bunica pe deal să stăm dimineața la ea în curte, să meargă să se îmbrace. Le-a luat o oră. Să se dezbrace. Și ar mai fi stat și acum în stadiul ăsta dacă nu aș fi insistat eu puțin mai mult, căci mi-au zis că în definitiv lor le e egal dacă ratează o zi superbă de septembrie, cea mai caldă primă lună de toamnă pe care eu mi-o amintesc.

Bine, zic. Stați acasă – dar nu cu mine. Eu vreau să iesssss! Și din tonalitatea și enervarea mea ar fi trebuit să îmi dau seama că ar fi cazul să mă liniștesc și că asta e, putem sta și în casă și să nu ne trambalăm până la bunica, căci doar ei își găsesc o ocupație. A fost primul semn, dar eu l-am ignorat și le-am explicat că dacă tot e să stăm împreună acasă o vreme (căci la acel moment așa părea că se va întâmpla) atunci ar fi bine să colaborăm, să ne spunem fiecare nevoile și să vedem cum le împăcăm pe toate. Atât doar că interlocutorii mei erau o fetiță de 5 ani și un puști de 3 ani. Care păreau că până la urmă m-au înțeles și au decis să plecăm, dar după nici o secundă ea a mers să se dea cu parfumul cel nou, el să înnoade cablul de la încărcătorul telefonului la ceva mașină ca să facă un picamer. Și așa am plecat de acasă, eu simțindu-mă relativ înțeleasă, ei – care să alerge mai repede pe scări, să ajungă primul jos la intrarea din bloc.

Toate bune până aici. Ajungem la mama. Pace pentru fix 10 minute cât studiem sub lupă niște flori și o albinuță care adună polenul lor, apoi dăm să ne jucăm un joc,  eu cu fetița cea mare. De parcă nu am știi că dacă cel mic nu e ocupat cu altceva nu avem nicio șansă, nici măcar să deschidem cutia. Sau să scoatem tabla de la „Nu te supăra, frate!”, că al nostru frate deja se supără pentru că jucăm fără el. Apoi se supără sora pentru că nu ne jucăm fără el, căci el e prea mic, și ne cam strică mereu cărțile, aranjamentele, pionii, pierde zarul, și lista poate continua pentru că este destul de inventiv puștiul. Atunci mi-am încordat puțin mușchii și am zis că pun piciorul în prag, trebuie să găsim o cale de mijloc, căci, vedeți voi copii, cum e cu respectul, cu limitele, cu colaborarea etc. etc. etc. . Și a funcționat, pentru 15 minute. Până când băiatul a cerut de mâncare. A luat el două guri, și a cerut și fata, cu toate că cu 2 minute înainte zisese că ea încă nu dorește, preferă să ne mai jucăm – măcar cât e el ocupat. I-am adus ei. El – stupoare!! Că de ce o servesc în farfurie plată și nu în una adâncă, așa cum i-am adus lui. Pfuaiii….mama ei de treabă. Auzi, îi zic, dacă îți este chiar foame cred că vei găsi acceptabilă orice farfurie. Șoc, stupoare și mai mare, deja tipul era chiar foarte indignat, dar eu și mai și. Căci era prima dimineață din ultima vreme – excluzând zilele de weekend  și  vacanța din august – pe care ne-o petreceam împreună și aveam așteptări așa mari!!!! Îmi dorisem jocuri, cântece, mers în parc, făcut de corturi, studiat insecte, sărit în trambulină, și nimic din asta nu se întâmpla decât într-o foarte mică măsură.

Dar cel mai tare mă speria reacția mea. Panica mea tot mai crescândă la gândul că așa urmau să arate zilele mele. Singură cu ei. Toată dimineața, la prânz și uneori până seara când vine soțul acasă, căci trecem printr-o perioadă aglomerată și cu anumite provocări, noi și familia extinsă, și fiecare e prins cu propriile probleme și cu propriul program aglomerat. Dar cel mai tare mă speria faptul că, cu nici o zi înainte, mi-a trecut prin cap următorul plan: dacă tot stau acasă încercând să mă regăsesc pe mine, nu ar fi mai bine să țin și copiii cu mine? De ce să îi mai ducem la grădi, e un cost în plus și, chiar așa, măcar să fac și eu ceva mai util – cel puțin pentru cei din familie, să pară mai util decât să pierd vremea cât timp sunt copiii la grădiniță.

Și ieri chiar crezusem că aș putea face lucrul ăsta, că sunt pregătită să mă întorc iar la statul acasă cu copiii. Că am învățat câte ceva din perioada în care am revenit la lucru ( după aproape 4 ani de stat acasă, în vara lui 2019 m-am întors la lucru pentru câteva luni până când a dat pandemia din martie 2020 peste noi și a trebuit să mă retrag iar o vreme de la birou) și că acum aș fi pregătită să prețuiesc altfel timpul cu copiii, și statul meu acasă cu ei.

Ei bine, se pară că nu sunt. Sau cel puțin nu în varianta mea de acum, crudă, needitată, necenzurată, în care nimic din filme nu se întâmplă în realitate. În care mămicile nu stau să coacă prăjituri cu copiii, ci stau de arbitru cu fluierul în mână și cu o găleată de apă rece cu care să îi despartă dacă încep iar luptele de gherilă. Unde mămicile nu fac de multe ori altceva decât să îi îndemne pe copii să se îmbrace și să se spele pe dinți de cel puțin 10 ori la rând până ei să înceapă măcar să se îndrepte în direcția cameră/baie. Unde mămicile așteaptă ora prânzului pentru că – dacă sunt din cele mai norocoase – vor avea privilegiul neprețuit de a avea o oră, două de liniște cât timp odraslele dorm, în care după ce spală vasele de la prânz, mătură, adună hainele împrăștiate, jucăriile, mai scriu vreo două mail-uri și dau cu dezinfectant peste vasul de toaletă, mai apucă probabil jumătate de oră să stea jos și să butoneze absente FB/Instagramul/magazinele online și, ceva cu totul special, să citească câteva pagini dintr-o carte. Pentru ca mai apoi, să fugă să pregătească gustarea oricum ar fi ea de sofisticată sau ceva simplu, să fie prezente când se trezesc pe rând omuleții, să îi mai alinte pe cei mai cu fundul în sus și somnoroși, să răspundă de 100 de ori la întrebarea „de ce eu nu am voie la desene la prânz, dimineața și seara, să mă uit cât vreau eu și la ce vreau eu?”, să le propună ceva de făcut atunci când văd că statul în casă a devenit iar o bombă cu ceas pentru ai ei proaspăt energizați copii, care vor acum să alerge și să se cațăre pentru că așa este și firesc să facă la vârsta lor… Să își facă băgăjelul pentru ieșit în parc sau la pădure, să nu uite cele 10 lucruri pe care trebuie să le aibă mereu la ea, să se întoarcă din drum că cel mic și-a uitat mini-excavatorul sau careva a uitat să meargă la baie înainte, deși parcă mama i-a zis că ar fi bine și a auzit-o a cincea oară, dar era prea ocupat nu să se încalțe, ci să își calce pe nervi fratele care se chinuia să ajungă la raftul de sus din baie cocoțat pe blat pentru a lua peria de dinți, căci trebuia să se spele chiar atunci, când mama stătea în prag asudată cu căștile de biță în mână, rucsacul ei, jucăriile celor doi, și chiar atunci telefonul începu să sune, dar era evident pe fundul genții…ca și cheile de la casă.

Unii ar zice că nu poate fi așa. Că sunt exagerări. Eu cred că exagerați sunt cei care zic că e altfel. Eu nu știu să fi trăit altfel, nu de când îi am pe copii – decât poate în rarisimile ocazii când fetița îl ajută pe cel mic să îl îmbrace și cel mic îi mulțumește spunându-i că ea are părul ca razele Soarelui. Căci sunt și astfel de momente, care pe cât de rare, pe atât de intense și, da, fac totul să pălească  la văzut și auzul lor. Dar revenind la 95% din timp, lucrurile nu sunt ușoare acasă cu doi copii. Și cam toată lumea care stă acasă, chiar dacă din când în când are ajutor, o bunică, o vecină, o mătușă – în restul timpului cât e singur, muncește de dimineața până seara. Acel ajutor din exterior cred că e singura gură de aer, singurul mic moment de repaos, și nu face ca totul să devină mult mai ușor.  Căci, în rest, ești pe cont propriu. Mai ales cu imensa greutate a responsabilităților, a deciziilor pe care le iei oră de oră când ai copii. Căci eu cred că nu îți este de multe ori totuna cum decurge ziua ta cu ei. Sigur, poți să nu îi duci în parc ca să nu mai pui presiunea îmbrăcatului (sau mai degrabă a neîmbrăcatului) pe voi  sau poți să nu îi pui să se culce de după masă dacă a cincea oară nu îți iese. Dar asta nu înseamnă că îți va fi mai ușor, căci pentru cei care nu stau la casă opțiunea de a sta toată ziua între patru pereți nu e mai bună, chiar dacă copiilor pe moment le convine să stea în pijama. La fel, și cu nedormitul de după masă – dacă copilul rezistă și adoarme repede seara, Doamne ajută, părinți fericiți! Dar dacă lipsa somnului nu face altceva decât să transforme un copil și așa irascibil de la prea mult stat într-o cameră într-un copil cu care să nu te poți înțelege, atunci nu știu zău care e soluția….Decât dacă câștigi la lotto și te muți pe malul mării, undeva cald și bine, unde poți sta toată ziua în curtea casei în pijama și unde e ziua atât de luminoasă, încât somnul de prânz e scos din ecuație….

Așa simt eu, cel puțin. Și nu neg că lucrul ăsta m-a speriat foarte tare la început, și acum se pare că încă mă sperie. Căci dincolo de sentimentul de neajutorare, e teribil sentimentul de vinovăție pe care îl am când aș vrea să plec în lume. Cunosc mame care îmi spun că cea mai intensă dorință a lor e să lase familiei un bilet – „Am plecat la hotel. Nu mă căutați 24 h. Mâncarea e în frigider”. Sau mame, ca mine, care visam noaptea că mă îmbolnăvesc și că mă duc la spital, unde am parte doar de somn și de mâncare la pat timp de 2 săptămâni. Știu, chiar scriind aceste rânduri, că nu e bine atunci când te simți așa. Că ai ajuns acel prag de colaps când ar fi bine să iei o pauză, căci dincolo de el nu îți va fi mai bine. Și știu că aș fi putut tot timpul să zic stop, aș fi putut găsi pe cineva care să mă înlocuiască, aș fi putut pleca mai repede înapoi la lucru, aș fi putut să îi duc mai repede la creșă, să le iau o bonă, sau să le cer mai mult ajutorul bunicilor. Multe se pot face, cel puțin în teorie, și mulți mi-au dat sfaturi despre ce aș putea face diferit.

Dar, vedeți voi, eu am crescut cu bunicii, părinții mei fiind o mare parte din zi plecați la lucru. Îi vedeam foarte puțin seara, ba pe unul, ba pe altul, niciodată împreună, căci aveau ture de zi și de noapte și nu prea se nimeream să fim acasă toți decât în puținele zile de sărbătoare. Știu că îmi lipseau mult, știu că sufeream enorm, îmi amintesc chiar că ziceam că vreau să mă căsătoresc cu tata când voi fi mare ca să nu mai plece și să stea mai mult timp cu mine. Iar cu mama am foarte puține amintiri din acea perioadă, singura care știu că se repetă e atunci când reușea să vină acasă mai repede, puneam muzică, eu îmi luam o fustiță croșetată de bunica și dansam cu ea…Râdeam până făceam pe mine, căci mă fugărea prin toată casa să mă gâdile. Îmi amintesc foarte clar bucuria de pe fața ei, știu că îi plăcea și ei să petreacă timp cu mine. Doar că atât putea atunci. La fel și tata.  Sunt extraordinari amândoi, și spun asta pentru că știu că doar așa s-a putut atunci, iar acum, când îi văd cu nepoții și cu câtă răbdare se ocupă de ei, sufletul meu dansează iar, pentru aceeași bucurie pe care o văd pe chipurile lor căci acum în sfârșit au mai mult timp.

Dar revenind la mine. Cu toate că viața a aranjat astfel lucrurile, în înțelepciunea ei, ca eu să rămân mai mult timp acasă cu copiii, tocmai pentru a putea să le ofer ceva ce eu nu am primit de la părinții mei, eu nu am reușit să percep acest lucru. Din contră, m-au doborât greutățile inerente meseriei de mamă și, necoaptă fiind și fără resurse – căci de unde să le am dacă eu nu am văzut asta când eram mică – mi s-au declanșat programele inerente de tipul „scapă, cât și cum poți”. Pentru că nu știam ce să mai fac și cum să fac ca să le fie bine copiilor, mai ales când au mai crescut, și pentru că deja stătusem mult acasă cu ei ca și nou- născuți, alăptându-i pe fiecare și fiindu-le aproape 24 din 24, am ales să îmi găsesc tot felul de scuze și, mai ales după ce m-am întors la lucru, aș fi găsit tot felul de justificări pentru a mă feri să stau o zi întreagă numai eu cu ei. Aș fi mers sâmbăta la lucru, aș fi chemat-o și pe mama mea până la noi, aș fi ieșit în parc cu copiii, dar și cu o prietenă, orice doar să nu fiu iar singura persoană adultă din zonă, care să ia decizii, să împartă rațiile sau să aplaneze spiritele încinse.  Nu mi-am dat seama mult timp de ce sunt așa, ce mă sperie, și m-am învinovățit teribil. E greu să accepți că, deși copiii tăi sunt rațiunea ta de a fi și îi respiri ca pe aer, nu poți să îți asumi prezența ta cu ei. Singură, adultă, responsabilă, capabilă. Căci uneori așa e, suntem doar noi mamele și de asta e și nevoie, de prezența noastră completă în viața copiilor, mai ales în anii lor primari, înainte de a merge la școală.

Și uite-mă iar, în același loc. Cu aceleași temeri, dar cu mai puțină vinovăție. Căci azi știu că nu e vina mea și că am făcut cum am putut mai bine. Cu toate că voiam să fac exact altfel decât au făcut ai mei, am făcut exact la fel, inconștient, pentru că eu doar asta știam. Iar azi am realizat că încă mai am de lucrat la această rană. Și că de acum nu am să mă mai împotrivesc. Am să îmi spun exact cum le zic și copiilor, comunică-ți nevoile și respectă-le! Pe ale tale și pe ale celor din jur. Și poate așa, începând cu mine, lucrând cu ale mele, voi transmite un altfel de mesaj în lume, îmi voi asuma o dată pentru totdeauna – sau mă rog, pentru totdeauna următoarelor luni – că aleg să fiu acea mamă care stă acasă cu ai săi copii și că asta în sine e o luptă câștigată. Căci această asumare poate va pune cândva capăt părerilor greșite despre mamele care stau acasă sau care aleg să meargă la lucru, despre cât de ușor sau greu le este lor, despre care are ajutor și care nu, care are dreptul să se plângă și care nu…Căci, uitați-vă la mine, eu îmi doream enorm să stau acasă, dar tânjeam să nu fiu singură cu minunile mele, nu voiam să mă întorc la lucru, dar asta nu înseamnă că nu aș fi mers și să împart pliante în parc, numai ca să fac altceva. Nimeni nu poate știi adevărurile care se ascund în spatele unui astfel de suflet.

Pentru cele care alegeți cu deplină conștiență statul acasă, jos pălăria! Sau năframă, ca să sune mai autentic!

A.

Miracolul Alexandrei

joi, 17 septembrie 2020, 22:43

Ieri seară, cam pe la ora asta am aflat vestea. Pe cât de mare, pe atât de greu de cuprins pe moment cu mintea, dar mai ales cu sufletul. Alexa, fetița de care s-a îndrăgostit o comunitate întreagă, care peste câteva zile urmează să facă 1 an, a fost extrasă la loteria organizată de aceeași companie care le vinde părinților vaccinul indecent de scump și va primi în consecință o doză din acest tratament gratuit. Pe moment, toate detaliile mi-au scăpat, nu m-am gândit la cât de mârșav e acest procedeu și la celelalte sute de copii (dacă nu, poate chiar mai mulți) care s-au înscris în speranța că nu vor rămâne doar o cifră din mulțime, ci vor fi printre norocoșii câștigători…Pe moment, nu puteam decât să repet: nu pot să cred, nu pot să cred, nu pot să cred…Cam așa probabil să fi fost și reacția mamei ei, dar cine poate știi – femeia aia a dus în suflet în ultimele luni mai mult decât ducem noi toți o viață. Eu însă am rămas deplin uimită căci sincer nici nu știam că participa la o astfel de loterie, pe de-o parte, și pe de altă parte, nu puteam crede că s-a sfârșit Așteptarea. Chinul. Neputința. Frica. Căci, cu toate că îmi este străină, mă simt mai aproape de acest copil și de mama ei decât de mulți alții oameni cunoscuți…

Pe scurt, este fetița pentru care de la începutul lunii iunie a acestui an ne-am luptat și eu și mai ales o echipă întreagă de voluntari să strângă fonduri. Suferă de o boală teribilă – amiotrofie spinala tipul 1, boală care îi atrofiază mușchii, o face incapabilă de a se mișca – nu poate sta nici în fund, nu își poate ridica mânuțele și piciorușele decât într-un anumit grad – și care îi răpește cu fiecare zi șansele de viață, în final putându-i fi fatală datorită incapacității respiratorii la care ajung acești copii fără tratamentul necesar (singurul considerat eficient – deși mult prea puțin testat – este acest vaccin Zolgensma, o terapie genică care se aplică într-o singură doză, dar care costă nu mai puțin de 2,1 milioane de dolari). Am auzit că se ajunge la  o sumă chiar mai mare la final, căci unii percep TVA, ații ceva terapii suplimentare, mai e și spitalizarea și deplasarea în străinătate căci la noi în România nu se administrează la acest moment.

Eu nu am făcut atât de multe ca alții, dar am depus un efort mai mare decât pentru orice alt copil afară de proprii-mi copii. Și m-a durut rău de tot fiecare filmuleț, fiecare gând la trăirile mămicii, la truda zilnică a fetiței. A fost șocul inițial când am aflat cât costă – acest medicament miraculos care încape tot într-o siringă puțin mai mare și care administrat, timp de doar o oră, dă șansa copilului tău de a trece de la moarte la viață. Dar după, cred că cel mai șocată am fost să văd de cât de puțin ar fi nevoie dacă am strânge o mică armată de oameni alături de acest suflet greu încercat.

S-a creat un grup, iar noi am participat la licitații, am pus boxe pentru bani la cine a acceptat, am pregătit contracte de sponsorizare, am îmbiat iar și iar prietenii să doneze, ba chiar am fost pe punctul de a organiza un târg aici în Oradea pentru a dona mai apoi toate câștigurile…Dar lucrurile se mișcau tare încet și, mai ales frustrant, căci se socotise de mai multe ori de ce sumă ar fi nevoie să doneze fiecare membru pentru a atinge în final suma necesară în contul fetiței, și nu era o sumă cu mult mai mare decât un pachet de cafea de calitate medie. Și, evident că dacă împărțeai această sumă la mai mulți oameni, banii s-ar fi putut strânge cu o rapiditate nemaivăzută. Dar ne-am lovit de ceva. Nu știu exact ce. Erau cei care donau, cei care licitau, cei care participau la tombole, cei care trimiteau mesaje….Dar suma se strângea la fel de încet.

Cam pe la mijlocul verii, într-o perioadă foarte aglomerată pentru mine, când s-au strâns deja multe frustrări și multe nopți nedormite, am refulat. M-am indignat. Am judecat pe cei care pot și au de unde, dar sunt prea nepăsători să se implice. Am urât teama lor de a privi în ochii acestui copil suferind. Și m-am revoltat până în punctul în care am preluat pe umerii mei un obiectiv mare: să dau acel examen pentru a avansa profesional, să câștig mulți, mulți bani pentru ca, mai apoi, să fiu eu cea care voi știi să-i folosesc cu adevărat pentru cine trebuie…

Hmm…Intenția mea de a mă reorienta profesional fusese deja luată, dar în acest punct luasem totul chiar foarte în serios și îmi amintesc că atunci când îmi era cel mai greu, când nu prea mai aveam energie să lucrez sau să învăț, când mă învingeau propriile neputințe și insecurității, imaginea acestei fetițe mi-a dat mereu putere să continui. Am interiorizat lupta ei și mi-am asumat o nouă responsabilitate, căci mă simțeam mult prea neputincioasă în fața inevitabilei situații cu care ea se confrunta. Și, cu toate că scopul era nobil, ambiția mea era cel puțin copilărească.

Poate că mulți m-au crezut naivă sau exagerată, sau amândouă…Și probabil chiar eram. Dar pentru mine nimic nu conta decât adevărul și obiectivul meu, căci așa sunt eu, ca un câine pe care odată ce îl asmuți pe pradă să te aștepți să facă orice, să treacă peste orice, mai ales peste sine, să ți-o aducă la picioare. Așa că am tras, zi și noapte. Și aș mai fi tras probabil și acum dacă nu aș fi avut căderea aceea nervoasă din baie într-o seară din august. Căci deja se cumulaseră mult prea multe emoții și nu mai suportam încă un proiect care să mă expună riscului de a eșua.

Habar nu am de ce am crezut mereu că fără strădanie, fără muncă și durere, nu se poate obține nimic. Adică, poate că bănuiesc de unde mi se trage, dar vreau să zic că nu îmi amintesc să mi se fi spus asta ca și copil. Dar e adevărat că acesta e modelul preluat. Așa că, asta am perpetuat și eu până recent și am excelat în găsirea acelei meserii, acelei ramuri, acelor cauze care presupun mult efort și care, și dacă se întâmpla să nu fie neapărat complicate – le complicam eu singură. Căci fără stres și strădanie pentru mine nu era o reușită. Dar culmea, pe cât de grele, pe atât de prost plătite. Pentru că pur și simplu mă feream să cer bani. Ca și cum nu merită, importantă e în primul rând satisfacția minții. Iar asta chiar nu știu de unde am scos-o căci pe restul din familie mereu i-am văzut cu o mare aplecare spre a știi cum să facă bani. Dar eu, și pretențioasă intelectual și săracă material – cel puțin din surse proprii.

Ce să-i faci mi-am tot zis, căci până într-un punct mi-a mers bine și așa. Nu duceam lipsă de nimic. Cam totul primeam pe o tavă de argint. Nu că asta nu era, de asemenea, o problemă pentru mine. Căci, vedeți voi, eram și pretențioasă intelectual, și săracă material, dar și incapabilă de a accepta de bună cele căpătate de la părinți, sponsorii mei numărul unu. Că de ce să mă întrețină ei la 30 și ceva de ani??? Și uite așa conflictele și-au făcut loc unul câte unul în viața mea, în mintea și în inima mea. Totul era dedublat – nevoia mea de simplitate, bucuria lucrurilor mărunte cu faptul că purtam o geacă total  nepractică pe mine care costase 1500 lei. Mâinile și picioarele mele toate julite de la ultima tură din peșteră nu se pupaseră niciodată cu ceasul exagerat de scump pe care îl primisem cadou. Dorința mea de distanțiere față de părinții mei și nevoia de a lua propriile decizii cu faptul că ei plăteau jumătate din grădinița copiilor și o mare parte din jucării, haine, ale lor, dar și ale mele. Speranța mea de a duce o viață liniștită, fără pretenții, cu ideea de casă, grădină, concedii scumpe. Resemnarea mea profesională cu furia de a nu face mai multe, de a nu ținti mai sus. Și lista ar putea continua. Și până la urmă a învins nevoia materială, dar culmea animată – cel puțin în parte – tocmai de a dorința de a da mai departe din câștig celor mai în nevoie…Alambicate sunt căile alese de mine, știu. În loc să mă duc pur și simplu voluntar la Crucea Roșie, uite câte trebuie să născocesc.

Amețesc și numai recitind cele de mai sus și îmi pun serioasa întrebare ce ar putea înțelege cineva din toate astea, din toată viața mea de până acum. Un fel de „săraca fată bogată”, nu? Par de-a dreptul neverosimilă, știu…Căci nu ai cum – în același trup – să ai o minte care să-și dorească la job cât mai multe provocări căci altfel nu se simte că muncește, să nu poată cere mulți bani însă pentru efortul său pentru că simte că oricum nu îi merită îndeajuns și/sau că nu are nevoie de mulți bani pentru a fi fericită, și toate acestea în timp ce trăiește o viață cu cheltuieli mult prea mari, pe care deși nu și le asumă, nu ar vedea cum ar putea trăi fără ele… 

Dar, lăsând la o parte mintea aceasta delirantă și pentru că sufletul nu a mai putut, am ajuns la acel prag de colaps și s-au dus cu barca pe Dunăre și planurile mele de mai sus. Și muulllttt timp m-am învinovățit chiar și pentru această parte din eșec. Până ieri. Când, cu cea mai fină racordare la emoțiile și dorințele noastre, Viața ne-a adus iar în fața ei și ne-a arătat că nu noi, prin năzuințele noastre uneori infantile, putem controla când și ce să primim. Ci toate vor veni la noi când vom fi pregătiți. Inclusiv șansa de a fi unul din cei 100 de copii din cine știe câte alte sute care așteaptă să câștige o loterie în valoare de 2,1 milioane de dolari.

Nu încrâncenarea, nu lupta noastră arogantă e soluția. Ci acceptarea și înfăptuirea de către fiecare în parte, atât cât este necesar, a propriului rol.  Alexa nu a primit banii când am vrut noi, iar eu am fost degrevată de motivația de a face ceva doar de dragul banilor, oricât de nobile erau intențiile mele finale. Din contră, toate aceste luni cred că au avut menirea că creeze ceva în noi, între noi, să ne aducă laolaltă, să fim parte la o imensă și comună bucurie, să absorbim recunoștința acestei familii până în străfundul sufletului și să ne amintim mereu de Miracolul Alexandrei.

Eram arogantă să cred că eu voi salva lumea. Că ține de mine să fac asta. Chiar dacă punerea mea în folosul celorlalți face parte din cine sunt Eu, cu adevărat. La fel cum e arogant să crezi că tu, și doar tu, îl poți influența pe copilul tău pe parcursul vieții sale din punct de vedere emoțional, intelectual, al sănătății, atât pozitiv, cât și negativ. Nu, noi suntem doar parte la proces. Restul se întâmplă firesc, curge lin dacă noi nu ne împotrivim. Sau își reia cursul natural chiar și atunci când întâmpină unele dificultăți dacă noi ne păstrăm neclintită credința. M-am rugat mult pentru acest copil. Din inimă, cu multă durere. Și, cumva, acum simt că – deși e una dintre mii – și rugăciunea mea a fost ascultată!

A.

Despre școală – altă bătaie de cap…

sâmbătă, 19 septembrie 2020, 16:21

Nu știu la alții cum e, dar eu când îmi amintesc de primii ani de școală, primul contact cu învățătoarea și literele mi se face o greață cum mai rar pățesc. Mi se așază un nod în gât și am iar crampe de la emoții. E ca și cum m-aș întoarce, printr-o malefică mașină a timpului, în acele prime zile de școală. Aiaiai, nu credeam – până să nu stau efectiv cu mine și cu sentimentele mele, că o astfel de călătorie înapoi îmi poate trezi astfel de stări.

Dar iată că așa e. Nu am băgat de seamă, căci nu am considerat până acum că are rost sau că e ceva ce mai merită atenția mea. Am îngropat gunoiul sub preș, cum s-ar zice, și am crezut că pot întoarce și această filă din cartea vieții fără să mai fie subiect de recapitulare.

Și, iaca, fetița mea urmează de la anul să intre în clasa 0. Din toamna lui 2021. Iar odată cu această realizare m-au asuprit ca hoardele de tătari toate vechile mele trăiri, au fost dezgropate mai repede ca aurul dacilor și aduse la lumină prin cea mai subtilă și parșivă metodă: prin propriul copil, tot o fetiță cum am fost eu, care urmează să facă cunoștință cu școala, și eu sunt cea care trebuie să îi fiu alături, să o îndrum, uneori să aleg pentru ea, alteori să fiu doar acolo când ea însăși va da nas în nas cu sistemul nostru de învățământ. Și sincer cred că aș prefera să o iau eu de la capăt, decât să o știu pe ea la școală!

Cum spuneam, nu credeam că am asemenea păreri intense despre acea perioadă a vieții mele. Asta până când am descoperit că o mare parte din filtrele cu care am crescut provin din acei ani, când odată cu uniforma am îmbrăcat și primele mele măști. Când am simțit, instinctiv, că dacă e să răzbat trebuie să mă comport așa cum mi se pretinde, așa cum vedeam că îi mulțumește pe cei din jurul meu. Eram și așa o persoană ultrasensibilă și mi-ar fi fost oricum necesar să adopt un sistem de protecție. Dar cred că – pentru că am dat de o învățătoare care era la ani lumină distanță de ce ar trebui să fie un dascăl – și aici mă refer la minima dovada de umanitate necesară pentru a nu lovi copiii cu liniarul de lemn peste mână sau a nu-i da cu capul de tablă – și pentru că cei din familie se așteptau să mă ridic la nivelul unui elev model, în special bunica care fusese și ea învățătoare la acea școală, a fost nevoie de mult mai multe ziduri de apărare decât normal.

Cred că cel mai bine a funcționat în cazul meu învățătura. A fost apărarea mea nr. 1, căci mă ducea destul de bine capul și am observat că asta atrage laude de la cei din jur și mă ține deoparte de liniarul de lemn (chiar dacă am mai încasat-o și eu pe buricele degetelor de la mână când am scris într-un context copii cu doi de „i” în loc de trei). Dar, per ansamblu, a funcționat acest mecanism de protecție, pe care cu timpul l-am perfecționat și mi l-am însușit ca fiind un talent inerent, cu care m-am născut. Ca o calitate pe care cu timpul am ajuns să simt că dacă nu fac ceva mai mult din punct de vedere profesional, o irosesc. Nu spun că nu a dus și la lucruri bune – căci cu siguranță mi-a dezvoltat un anumit stil de învățare, mi-a întins covorul spre excelență și astfel am ajuns să fiu chiar șefă de promoție la o facultate pretențioasă, unde rata de promovabilitate era destul de mică pe vremea aceea. Și asta nu a făcut decât să mă îmbete și mai tare, să mă amăgească încă o dată că e menirea mea să fiu acolo. 

Însă, la baza acestei excelențe, nu a stat niciodată o motivație inerentă, care să mă ajute să ajung să clădesc acolo unde îmi doresc. Pentru că, paralizată de frica de a mă abate din drumul sigur, din calea elevei silitoare și ideale, am cam pierdut din vedere care e calea mea și ce anume îmi doresc eu, de fapt. Cine știe dacă am știut cândva…Dar cert e că atunci, la 7 ani și câteva luni, am aflat cum trebuie să fiu ca să răzbat. Și nu am mai stat să mă gândesc la altceva, căci nu avea rost. Și pentru că în timp a devenit tot mai greu să disting între ceea ce îmi doream eu pentru mine și ceea ce credeam că îmi doresc pentru mine…

Ce mă intrigă este cum nimeni din jur nu a observat totuși? Oare toți erau profund absorbiți de imaginea îndeaproape regizată și întreținută de mine? Era mai simplu probabil așa. Căci altfel ar fi fost necesar să se facă niște schimbări, să se pună niște întrebări, poate unele incomode pentru ei, căci la rândul lor, erau niște adulți care purtaseră de mult mai multă vreme aceleași măști.

 În fine, pot spune că astfel de momente sunt decisive în viața unui copil, care încă e prea crud să își cunoască propriile nevoi, dar care, cu un pic de îndrumare, ar putea să se exprime, să se manifeste în acest sens. Iar un părinte, cel puțin teoretic, ar putea identifica nevoile acestui copil. Căci cine mai bine ca mama sau tata să știe ce anume îl face fericit pe copil, ce activități îi sunt pe plac, dacă e o fire mai visătoare, sau din contră e foarte ancorat în lucruri practice? Și, mai apoi, să își aloce timp să vadă îndeaproape cum reacționează la diferite persoane, în diferite medii. Cum îi poate fi alături atunci când are greutăți – pe care singurul e nevoie să le depășească, dar în același timp să îl asigure că îi sunt aproape și îl vor sprijini cu orice va avea nevoie.

 Nu e deloc ușor să faci cele de mai sus. Mai ales atunci când nevoile copilului se suprapun peste emoțiile neexprimate ale adultului și peste propriile traume nevindecate. Dar ce observ e că toate necesită timp. Atât observarea nevoilor copilului, cât și procesul părinților de recuperare. E nevoie de mult curaj în ambele părți, mai ales în realitatea acestui timp pe care îl trăim. Căci copiii noștri nu vor merge la școală în condițiile ideale pe care noi le dorim pentru ei. Dar vor merge și cred că cel mai bun echipament pe care l-am putea noi achiziționa pentru ei este atenția noastră. Incluzând aici și prezența noastră în viața lor, bineînțeles. Iar asta e pentru mine, în clipa de față, cel mai mare calmant când mă năpădesc temerile mele. Știu că voi fi acolo să văd, să constat, să analizez, să reacționez și să iau cele mai bune decizii. Cel puțin, așa sper.

A.

Sunt oare furioasă?

sâmbătă, 19 septembrie 2020,  22:51

Tocmai am terminat de făcut o  baie lungă. Cu spumă – am furat puțin de la copii. Mi-a venit pur și simplu să stau sub apă, să las căldura aceea să mă învăluie, să îmi înmoaie tot corpul…Mă simt atât de bine după, curată, înmiresmată, îngrijită. Cu toate că am cu 10 kile în plus față de anul trecut, o față cu atâtea coșuri încât mai rar să vezi chiar și la o adolescentă, cu părul lung și ros la vârfuri, ne-epilată și cu o mani și pedi făcute de mine, care nu prea mă pricep… Și cu toate că tocmai mi-am făcut acest autoportret deloc măgulitor, mă simt bine. Mai atentă la mine decât am fost în toți ultimii ani.

Nu mi-aș fi permis să fac o baie, Doamne ferește, poate o dată la câteva luni. Pierdere de timp, sigur mă mai așteptau încă 10 chestii prin casă de făcut, chiar dacă era ora 22:00. Să pun spumă de baie? Nicio șansă, e a copiilor și nu îmi permit să le-o consum. Da, cam așa aș fi procedat în urmă cu nicio lună.

Dar azi, nu. Nici ieri, și sper că nici zilele ce vor să vie. Căci această stare vreau să mă țină o viață. Nu partea cu coșurile, kilogramele în plus sau părul un pic cam lung și mult pe alocuri…Căci toate astea sper că vor pleca odată cu atacurile de panică. Ci partea cea bună, partea în care îmi dau voie să fiu, să fac toate astea fără să mă judec, fără să mă grăbesc, fără să vreau să schimb ceva. Oricât ar fi de greu, căci, așa cum am mai spus, starea de liniște e întreruptă uneori de acele momente de gol, de disperare, de neputință, reușesc mai nou să mă întorc mereu la ea. Ca la o prietenă, o mamă, un suport fără de care nu mai vreau să trăiesc. E reperul meu intern și e prima oară când îl am și nu l-aș mai da pentru nimic în lume.

Nu, nu, acum îl păstrez. Mi se cuvine. Am tras tare pentru el. Și chiar dacă nu pare, simt că se reflectă undeva în mine. Nu la exterior – după cum spuneam, acolo e cam ca bucătăria mea după ce mănâncă copiii supă de tăieței: mizeria e peste tot și oricât de mult ai vrea să ții pasul, ea tot  se întinde și îți scapă mereu tăiețeii subțiri printre degete. Mă refer la modul în care mă raportez la lucruri, la programul meu, la copii, la treburile zilnice. E mai multă asumare acum. Mai multă prezență și libertate.

Nu sunt fericită. Nu încă. Cred că mai am până acolo. Căci momentan, chiar pe măsură ce scriu aceste rânduri, îmi dau seama că mai sunt încă multe lucruri nespuse. Multe conflicte pe care încerc să le evit. Și culmea, m-aș dezvălui oricând lumii întregi decât familiei și celor apropiați. Îmi este frică de părerea lor, de ce vor crede, ce vor zice, cum mă vor mai privi apoi. Îmi este frică de acea părere de rău la adresa mea, acea senzația pe care o aveam adesea, când lumea mă considera imatură, o fetiță răzgâiată care de prea mult bine își face singură probleme și de aia nu a știut niciodată ce vrea de la viață.

Îmi dau seama că dacă încă mai simt toate acestea înseamnă că încă mai este ceva în mine care mai trage de vechile tipare. Încă mai sunt acolo temeri, insecurități. Încă nu îndrăznesc să mă las de tot în brațele Vieții. Dar va veni și clipa aceea…Am aflat că tot ce trebuie să fac e să mă prezint la post în fiecare zi: adică să mă trezesc și să respir o nouă zi. Să fiu doar. Căci atâta timp cât scânteia divină e aprinsă, nimic nu îmi va lipsi. Și chiar cred asta acum, deși uneori e greu, mai ales când interacționez cu cei din jur. Care au senzația că ceva se întâmplă cu mine, nu prea știu să pună punctul pe „i” și nici eu nu am încă puterea să le-o spun. Dar va veni și asta.

De ce m-am gândit totuși la furie înainte să încep să scriu? Pentru că o simt des în tot acest proces. E prezentă când mă văd în continuare neînțeleasă, când mă simt în continuare diminuată, când văd cum copiilor mei uneori le sunt transmise aceleași neajunsuri. Și mai sunt furioasă pentru că în clipa de față am impresia că, în loc să îmi dau complet drumul, mai trebuie să îi menajez pe cei din jur. Mai trebuie să tac încă puțin și uneori simt că îmi pun piedici singură în drumul către noua mea viață.

Poate e absurd ce zic. Dar nu mai cenzurez nimic. Scrisul în sine e și o formă de protest pentru mine. O formă de a arăta lumii ce are și ce pierde! Chiar dacă sună arogant – cred că întreaga societate are un rol semnificativ în modelarea unor copii cum am fost eu, și cum sunt mulți alții, și ar trebui să-și asume că ne-a modelat extrem de prost. Și tot ea a avut de pierdut. Căci lumea ar putea fi un pic mai bună dacă nu ar tot încerca să ia optimiștii, visătorii, senzitivii, artiștii, non-conformiștii etc. și să îi încadreze în propriile tipare.

Așa că, da, sunt uneori furioasă pe lume, pe cei din jur, pe familia mea, căci îmi pare că nu e ca și cum nu văd ce e în fața ochilor lor…ci refuză să vadă. Pentru că e mai comod. Mie îmi pare că nimic din ce trăiesc în ultimele săptămâni nu a fost comod. Cu toate că din exterior nu pare să fac nimic, eu simt cum dărâm, debarasez, curăț, construiesc, organizez, resetez noile circuite ale actualei vieți. Iar asta necesită enorm de multă energie, energie pe care îmi dau seama că nu merită să o irosesc fiind furioasă…Deci sunt oare furioasă? Sunt, dar nu rămân prea mult timp așa. Încerc să merg mai departe, să mă scutur de acest sentiment, să accept tot ce îmi comunică și să îl pun la lucru într-un mod cât mai constructiv posibil. Așa să fie!

A.

Ați pățit vreodată să aveți febră musculară de la râs?

luni, 21 septembrie 2020, 13:28

Eu am trăit-o și pe asta. În ziua în care m-am căsătorit civil, am făcut febră musculară de la prea mult zâmbit și/sau râs. Pur și simplu seara m-au luat niște dureri în spatele urechii, deasupra gâtului, la maxilar, de nu mai puteam vorbi deloc. Să încerc să schițez un zâmbet nici poveste. A trebuit să stau pe repaus până a doua zi dimineața și vorbeam de zici că aveam prune în gură, nu mă înțelegea nimeni din casă.

În fine, a fost prima și ultima oară, nu mi s-a mai întâmplat de atunci. Dar acea zi mi-a rămas în minte ca fiind ziua în care am zâmbit excesiv de mult, de mi s-a făcut chiar și un rift în fondul de ten de zici că aveam riduri de cel puțin 70 plus ani. Dar am zâmbit din toată inima, a fost o bucurie sincer exprimată și cred că nici dacă mi-aș fi propus, nu m-aș fi putut opri. Căci atunci când ești fericit, să zâmbești e un reflex normal.

Dar atunci când nu ești neapărat fericit? Poți oare zâmbi? O discuție pe care am avut-o azi dimineață cu o prietenă mi-a dat de gândit și m-a dus în trecut la  vorbele unui coleg de liceu care mi-a spus cândva: „Tu, ești mereu atât de fericită! Cu zâmbetul la tine, pare că nimic nu îți merge prost niciodată!”. Și replica asta s-a mai repetat de-a lungul anilor, s-a multiplicat în impresia celor din jur că sunt o persoană pozitivă, care nu e niciodată supărată, ba chiar foarte senină și echilibrată. După toate câte am scris zilele trecute e evident că nu sunt chiar așa. Așa că am stat să mă întreb de ce mă percep toți așa, totuși – nu e un caz izolat, cred că asta e părerea a 80% din oamenii care mă știu…

Și adevărul e că au dreptate. Cel puțin, dreptatea lor. Căci așa mă înfățișez lumii. Ca acea persoană foarte veselă, haioasă, lejeră în comportament și gânduri, care nu pune nimic la suflet, gata de acțiune și prezentă mereu pentru ceilalți. Așa m-am înfățișat eu lumii, măcar în ultimii ani de adult, de când am început să îmi conturez acea sub-personalitate socială, acel alter ego care era de prezentat în public.

Nu vreau să se înțeleagă de aici că nu sunt o persoană pozitivă, căci aș minți. Sunt preponderent pozitivă, îmi place să petrec timp cu ceilalți, să povestesc, îmi place tot ce ține de natură și mă entuziasmez foarte ușor. De aici și concluzia că sunt mereu veselă. Dar nu aceasta sunt eu, 100% din timp…Eu sunt și cea lipsită de chef, de energie, cea bosumflată sau furioasă, care nu are răbdare și nici nu vrea să îi mai asculte pe cei din jur, care nu vrea să facă cum îi zic ceilalți, care are multe momente de insecuritate, dezechilibru și de nervi, care mai strigă chiar și la copii uneori…Nu o dată m-am trezit că mi se spune că lumea nu mă poate vedea nervoasă. Apăi eu când sunt nervoasă, vai de mine, nu degeaba s-a inventat expresia că „faci ca trenul”. Recent am fost cu mocănița și pot să confirm că așa se aude și când strig eu…

Dar e din nou adevărat că nu multă lume știe pentru că nu am vrut eu să știe lumea. O persoană agitată, colerică, pesimistă nu e o companie plăcută, nu? Nici un om posomorât, fără chef. Și de aici și această nevoie de a ascunde sub preș toate aceste laturi mai întunecate, pentru a nu risca dezaprobarea, îndepărtarea celorlalți.

Și tocmai pentru că am încercat să păstrez mereu aparențele, am ajuns să atrag mulți oameni în jur. Am mulți prieteni, care mult timp m-au tot căutat, să ne auzim, să ne vedem, să ținem legătura. Și eu, fără să vreau, după un timp am început să mă îndepărtez, să evit contactul cu marea majoritate dintre ei, căci după câțiva ani de teatru, obosisem pesemne. Am rămas apropiată doar de cei care în timp au ajuns să treacă dincolo de zidul ridicat de mine. Cred că același e și raționamentul pentru ca nu pot plânge în public, oricât de mare e durerea. Bine, o dată sau de două ori m-a luat pe nepregătite și am udat și eu florile. Dar în general, nu e o opțiune.

Și nu aș fi realizat asta dacă fetița mea, care tot înregistrase la ea în căpșor lecțiile mele despre emoții, despre cum e bine să le trăim pe toate, să le acceptăm, să ne dăm voie să fim și triști uneori, ba chiar e în regulă să plângem atât de mult cât și când ne vine, nu mi-ar fi zis într-o zi: „Păi, tu, mami, nu plângi niciodată!”. Nu m-a crezut când am încercat să o conving că și eu plâng, și eu sunt supărată. Pur și simplu, ea nu mă văzuse niciodată altfel decât mămica zâmbitoare, care îi vorbește mereu, care o încurajează, care mai și strigă și se înfurie, dar niciodată tristă sau abătută. Pentru că de fiecare dată când îmi venea să fiu așa, îmi reprimam aceste trăiri. Dar pentru că cei mici au ei o tehnică de a apăsa butonul potrivit și pentru că ei simt când există acea tensiune acumulată și încearcă să ne ajute să ne-o rezolvăm, cumva ajungeam de fiecare dată ca, în loc să fiu supărată și să pot înțelege de ce sunt așa, să fiu furioasă și întreaga furie să îi afecteze tocmai pe ei, micii mei salvatori.

Și de aici un întreg cerc vicios, căci după ce trecea furia, veneau remușcările, iar tristețe care nu – nu e ce trebuie, iar furie și tot așa…Deja când mi-a zis și a doua, și a treia oară că eu nu știu să plâng și după ce i-am povestit că plâng uneori singură, în baie, și mi-a zis că bine, așa va face și ea de acum înainte, am spus gata, ceva e necesar să schimb la mine. Sau să

învăț și un altfel de a fi. De a mă exprima. Nu zic că e ușor, căci ochii ei migdalați văd până dincolo de sufletul meu și e greu să li te arăți cum ești, în toată „splendoarea” ta. Dar am încercat. Am chemat-o la mine, în baie – căci asta încă nu mi-a ieșit din sistem – și i-am arătat cum arăt și eu supărată și plânsă, i-am explicat și de ce mă simt așa. A fost greu pentru ea, și mai greu pentru mine… Am văzut tristețea reflectată pentru o clipă în privirea ei, s-a încruntat și a fost pe punctul de a se necăji și ea alături de mine. Dar după, și-a revenit repede și mi-a zis că nu e nimic, e în regulă să fii și trist. Și că ea, când e tristă, respiră de câteva ori și se gândește la ceva frumos, la lucrurile care îi plac. Așa că, cu ea de mână am ieșit în acea seara din baie și de atunci încerc să nu mă mai ascund, încerc să comunic – să mă comunic mai bine, să le spun exact cum mă simt,  să le arăt în cel mai autentic mod.

Știu că sunt doar la început și e o mare provocare când zeci de ani am reprimat acea parte din mine care nu era în acord cu fata cea mereu zâmbitoare. La facultate, când mi-am descoperit această permanentă exuberanță, mi-am dat seama ce povară mare e de fapt…Dar tot nu m-am oprit. Îmi amintesc și acum cum mai că nu dădeam din coadă ca un cățel pe lângă prietenii din grupul meu de bucurie că sunt printre ei, ieșeam de fiecare dată în pauză de țigară cu ei cu toate că eram singura nefumătoare, dar îmi plăcea căci mă simțeam acceptată și deplin recunoscătoare pentru asta. Eram, mai plastic zis, bufonul grupului. Simpatică, isteață, drăguță, cu simț al umorului, de acord cu orice, mereu atentă ce să spună și ce vor ceilalți să audă. Eram atât de turată uneori că zici că trăiam pe energizante! Și toate astea pentru că îmi doream atât de aprig să mă integrez! Era o binecuvântare să am „familia” mea printre colegi: „tatăl” protector, „mama” cicălitoare, „fratele” mai mare, „sora” pe aceeași lungime de undă cu mine, toate au fost tipare pe care le-am transpus în anturajul meu, și odată ce am ajuns acolo aș fi făcut orice să nu mai plec. Au fost, și mereu voi spune asta, anii mei cei mai frumoși! Chiar dacă a fost greu să țin pasul cu propria mea creație, am fost bucuroasă și extrem de încântată de tot ceea ce trăiam.

Dar acum e timpul să mă revendic pe mine, cea adevărată. Mă bucur mult că am ajuns la concluzia asta. Și mai mult mă bucur că, deși e un moment greu, am reușit să mă opresc, să ies din propria mea pânză de păianjen pe care mi-am țesut-o și în viața de adult. Căci ieșită de pe băncile facultății, m-am angajat și atunci am simțit iar că e nevoie să desăvârșesc și mai mult această capodoperă. Să mă arăt și mai mult așa cum simțeam că trebuie să fiu. De cele mai multe ori zâmbitoare, mereu cu chef, dornică să răspund oricăror provocări, lejeră în abordare și gândire, ba chiar mai copilăroasă și visătoare când am simțit că și astea sunt trăsături care atrag o mai mare atenție a celor din jur, și chiar o nevoie a lor de a mă proteja și păstra. Știu că nu are nicio legătură cu ei, toți m-au luat cu ceea ce eu în mod voit am vrut să le ofer. Și din nou simt că sunt foarte recunoscătoare pentru acești oameni care m-au ajutat să mă formez și din punct de vedere profesional – am avut parte de cei mai extraordinari colegi, care mi-au oferit exact confortul de care eu aveam nevoie în acel moment de a fi așa cum simțeam că știu să fiu…

La fel cum acum sunt profund recunoscătoare Vieții că îmi dă prilejul să fiu, pur și simplu. Fără a mai adăuga nimic, căci nu mai e nimic de zis. Sunt doar ceea ce sunt. Cu bune și rele și oricât îmi va lua ca să ajung să mă arăt lumii așa, am pornit deja pe acest drum și sper mult că va fi bine. Cel puțin, sper să nu mai fac vreodată febră musculară de la atâta râs 😊.

A.

Gânduri de echinocțiu

marți, 22 septembrie 2020, 15:31

Anul ăsta m-am bucurat mult de toamnă. Aceste trei săptămâni de septembrie s-au dovedit pline de Soare și multă căldură, ne-au întrecut toate așteptările. Am stat cu sufletul la gură în așteptarea ploii, căci părea prea frumos să fie adevărat. Dar ploaia încă nu a venit, iar mie îmi vine chiar și în această clipă să merg desculță afară și să mă scufund într-un morman de frunze proaspăt scuturate din copaci.

E frumos în natură și aș vrea să fiu mai mult acolo, și nu aici, în fața calculatorului. Aș vrea să fiu mai organizată, să pot să includ în timpul meu zilnic o plimbare lungă, doar eu cu mine, să simt în nări acest miros specific pe care nu îl întâlnești în alt moment al anului. Aș vrea să îi duc în fiecare dimineață pe copii la grădi pe jos, ca să am de unde mă întoarce admirând cerul și platanii cei imenși de la colțul străzii. Și aș mai vrea să fug, în lume, departe, unde nu mai e urmă de asfalt, unde poți sta desculț ziua întreagă, unde nu auzi decât cântec de păsări, vântul printre crengi, din când în când un tunet și ropotul ploii pe acoperiș…Of, ce n-aș mai vrea…

Azi, mai mult ca oricând, aș fi vrut să pot pleca. Undeva. Oriunde. Dar departe. Nu am mai putut, am simțit că oricât mă strădui nu e de ajuns, orice aș face, nu e suficient. Știți visele alea când te găsești gol pe stradă și nu ai nicio haină la îndemână să te acoperi? Sau când ești în mașină, la volan, dar nu mai poți frâna și te îndrepți cu mare viteză spre un obiect de impact? Așa mă simt și eu acum – prinsă, goală, fără scăpare, fără loc unde să mă pot ascunde. Privesc la viața mea și mă întreb cum naiba am ajuns aici? Ce puteam face diferit? Ce???? Orice… Și ce să-i fac, când nu am unde pleca. Nici cum pleca, căci am acasă două suflete îngemănate cu al meu, cum le-aș putea lăsa? Niciodată!

Dar e greu. E teribil și îmi văd propria neputință când copilul cel mic de săptămâni întregi l-a luat pe „Nu” în brațe…Și eu nu mai pot. Încerc, îmi zic, hai că fac ceva diferit, întreb, caut, respir, de-a fi mai bine poate de data asta. Căci poate e doar o toană, poate e doar o răceală, poate sunt eu mai obosită. Însă tot nu se întâmplă mai nimic. El e la fel, imposibil de consolat, de convins, de comunicat. Nu vrea să doarmă, nu vrea să se îmbrace, nu vrea la grădi, nu vrea să meargă afară, nu vrea să stea înăuntru, nu vrea la mama, nu vrea la tata. E nefericit, astea sunt propriile lui cuvinte…Și atunci ce să fac eu? Ce mai pot face, când acest omuleț de 3 ani și-a luat marea provocare în mâini, aceea de a-mi oglindi mie sufletul? De a-mi reliefa cum mă simt eu, de fapt, în ultimele săptămâni. Cum ar vrea de fapt sufletul meu să se exprime, cum ar vrea să se răzvrătească, să urle în toate cele patru zări: „NU MAI VREAU!!!!”

Așa e…Mereu am zis. El e oglinda mea cea mai fidelă. Reflectă trăirile mele cele mai ascunse. Le amplifică până în pragul disperării mele, că poate poate mă trezesc și eu. Și nu îmi doresc nimic mai mult, decât să pot să fac lucrul ăsta. Dar cu cât mai mare e dorința, cu atât mai mare e așteptarea și implicit și dezamăgirea. Nu am o soluție magică, nu pot schimba mai nimic peste noapte. Mă trezesc în același loc,  cu speranța pentru o nouă zi, puțin mai bună, îmi fac planuri, uneori îmi ies, alteori nu. Și am uneori impresia că am făcut un mare pas înainte, pentru ca imediat să fac doi înapoi. Iar neputința asta de a accepta această situație se oglindește în neputința de a-mi înțelege copilul.

Nu știu ce să-i mai fac. Mă simt singură. Știu că soluția ideală nu există, dar aș dori să știu că este o limită în timp la toate astea. Să mai rezist încă un pic. Nici nu vreau să dramatizez, e o minune de copil și sunt etern recunoscătoare pentru el, pentru că e cu mine și e sănătos. Dar încăpățânarea lui e o mare provocare. Cu atât mai mult cu cât simt de multe ori că cel puțin în ceea ce privește educația lui, în special cea emoțională, îi sunt și mamă și tată. Sunt singură cu trăirile mele și ale lui. Soțul meu preferă să își găsească oricând de lucru în afara casei, chiar și în zilele sau orele când ar putea sta cu noi. Nu îndrăznesc să mă plâng, simt că nu am acest drept, căci – vorba lumii – doar ăsta e serviciul meu. Să-l cresc pe el, pe copilul meu. Și e greu să dau greș…e greu când simt cum deasupra capului meu stă o secure care îmi amintește de propriile mele supărări din copilărie, de propriile traume și îngheț la gândul că le repet cu el.

De ce oare ne alegem această viață? Cu toate că acum știu mai multe despre mine și de ce mă simt astfel, tot nu pot să îmi răspund la această întrebare. Pentru că e ceva ce constat că este împotriva firii noastre, ca om – aceea viață în care trăim în total dezacord cu ceea ce simțim, cu ceea ce ne dorim, cu ceea ce ne înconjoară. Căci dacă am îmbrățișa viața în simplitatea ei, dacă nu am face decât să o lăsăm să fie, să se desfășoare în propriul ritm, cu anotimpurile ei, ar fi totul un mare dans. Iar noi am participa nu cu lucrurile lumești, ci cu noi înșine, cu darurile sufletului nostru. Care acum stau în beznă undeva.

Dar e bine și așa. Citeam că odată cu Echinocțiul de Toamnă începe pregătirea pentru revenirea Iernii, a perioadei de repaus, de introspecție. De umbră. Și că până și plantele aleg să se descompună pentru a se întoarce în pântecul negru al Mamei Pământ, pentru a-și depune acolo întreaga putere roditoare, semințele de viață. Pentru a aștepta cu răbdare, pentru a analiza și decanta ceea ce rămâne de ceea ce piere…ceea ce trebuie să moară  de ceea ce va supraviețui pentru a încolți cu noi puteri la primăvară. Poate așa și noi, oamenii, avem nevoie de toamna sufletului nostru. Poate și pruncul meu are nevoie de asta, pentru a marca propriul lui salt în timp, pentru a-și alinia trăirile la evenimentele vieții lui.

Nu pot decât să am încredere că întunericul ce va veni ne va prinde mai pregătiți. Mai încărcați cu lumina pe care am primit-o bonus în acest Septembrie cum nu s-a mai pomenit. Să o înmagazinăm în cămara sufletelor noastre, precum murăturile cele mai de preț!

A.

Care e menirea mea?

luni, 28 septembrie 2020, 23:01

Nu am mai scris de câteva zile bune. Am tânjit după acest moment, când sunt din nou liberă să îmi aștern gândurile în scris, să simt cum curg din mine și se ordonează, cu fiecare literă apăsată pe tastatură. Uneori a fost o nevoie de-a dreptul, cred că ajung la un prag critic când trebuie să le scot cumva din mine, căci altfel iar am acea senzație de sufocare, acel prea plin care îmi creează o mare confuzie în cap.

Azi a fost o astfel de zi. E ora 23:00 și abia acum am găsit prilejul să fiu doar eu cu mine. Azi a fost greu pentru că pentru câteva ore m-am întors la vechea mea ocupație, a trebuit să mă prezint la un termen cu privire la care m-am angajat mai demult și pe care nu am dorit să îl las la voia întâmplării, căci la bază e multă muncă, iar rezultatul e foarte important pentru oamenii care m-au contractat. A fost o provocare căci simțeam că îmi scot capul ca după ceață, ca și cum ies iar din bula mea și intru într-o poveste al cărui fir narativ nu doresc să îl mai scriu…Și totuși, povestea s-a scris cu sau fără voia mea căci lucrurile nu s-au finalizat oricum azi, mai trebuie să continui să lucrez la această cauză, iar eu recunosc că nu m-am așteptat deloc la această variantă.

M-am așteptat să pot încheia acest proiect, să pot pune punct, tocmai pentru a lăsa loc noilor idei să încolțească și să prindă contur.  Bine ar fi fost așa, însă Viața m-a convins iar că nu e după vrerea mea și că nu am niciun control real asupra deznodământului, cel puțin nu ajung eu să decid când mă opresc și când e acel moment când pot să spun că e o profesie la care nu mă mai întorc.

Căci nu e prima oară când mă îndepărtez, când încerc să fac altceva…Când îmi doresc din suflet să fie ceva de făcut și pentru mine, ceva care să nu implice un stres continuu, o frământare teribilă în special de a nu părea slabă în fața colegilor mei, de a nu fi luată în serios și de a reuși să mulțumesc clientul, mai presus de orice, raportat la efortul și mai ales rezultatul meu. E o luptă grea pe care o dau de ani buni, de fiecare dată când fac acest lucru.  Nu pot să spun că nu îmi aduce și anumite satisfacții, dar acestea sunt incomparabil mai puține față de îngrijorări și neplăceri, față de frământările și conflictul pe care îl simt când îmbrac acea robă – e ca și cum o parte din mine trebuie iar și iar să fie înăbușită pentru a da voie unei alte părți să se arate, însă și aceasta din urmă este atât de la început de drum încât mereu își dă cu mucii în fasole și nu prea face față provocărilor specifice profesiei…Și nu e ca și cum nu am încercat, nu e ca și cum nu am primit de „n” ori feedback de genul: „ești prea finuță, prea amabilă, prea cumsecade” pentru acest job. Okey, okey, mă gândeam, asta pentru că nu știți voi ce pot eu face, cum mă pot eu transforma când vreau!

Și poate că până la urmă chiar aș fi reușit să mă transform până la capăt, dar cu ce preț? Căci, deși poate sună melodramatic, am simțit și azi cum îmi pun și la propriu, și la figurat masca pe față, care m-a ascuns și m-a cenzurat. Și cu un consum enorm de energie, căci nu am dezvoltată experiența necesară și îmi lipsește degajarea pe care o au colegii mei. Eu tot ce am avut până acum a fost voință și știință, dar nu talent. Nu e o meserie la care să fiu bună din naștere. E ceva ce am ales realmente în lipsă de orice altă variantă, căci eu habar nu am avut ce îmi doresc să devin în clasa a XII – a.

Nici acum nu prea știu. Cred că mai degrabă știu ce nu vreau să mai fiu, căci e mult prea mare fracționarea pe care o produce în sinele meu. Dar ce anume sunt eu menită să fac, care e contribuția mea profesională pe care să o aduc lumii? Mă depășește această întrebare în acest moment.

Poate că sunt câțiva pași pe care o să-i pot parcurge pentru a determina ce și dacă mi s-ar potrivi. Aștept atât de mult acel moment, îndrumarea! E tot mai greu, pe zi ce trece, să ascund adevărul din inima mea și aș dori să am cât de cât o direcție în clipa în care voi avea curajul să mă arăt lumii. Măcar să nu zică că stau degeaba. Căci recent am primit și acest feedback de la o persoană pe care aș dori să o numesc apropiată, dar care e la ani lumină depărtare în acest moment, incapabil să mă vadă sau să accepte ideea unei schimbări reale.

În fine, la mine e cam  pustiu acum…sunt doar eu și aceste gânduri. Singurii pe care îi simt aproape sunt copiii, care nu au pretenții de la mine de a fi într-un anumit fel. Cu ei nu m-am simțit niciodată exclusă sau condiționată. Dar când nu sunt ei, uneori mă copleșește singurătatea și poate chiar disperarea că nu voi avea pe cineva cu adevărat apropiat de mine, de sufletul meu, care să mă respecte și să nu își dorească să mă schimbe, să mă dirijeze într-o anumită direcție. Care în astfel de momente să nu mă grăbească și să nu pună presiune pe mine, să mă sprijine de la distanță cu credința că toate se vor aranja într-un final. Ar fi ideal! Însă această lipsă nu poate conduce automat la excluderea acestui sprijin, căci în definitiv faptul că îmi doresc toate acestea de la cineva din exterior poate însemna și un minus al întoarcerii mele către interior, care dacă s-ar petrece ar demara un amplu proces de reflexie, de analiză și auto-validare, de iubire de sine. Dacă nu e în afara mea, atunci mă voi strădui să clădesc acea persoană în mine, captând micile dovezi de iubire ale lumii din exterior, ca pe niște raze de soare care să ne încălzească și să ne călăuzească întreaga iarnă!

Mă voi strădui, simt acest deziderat ca pe o mantră ce se repetă la mine în cap zi de zi, creând acel spațiu unde să-i dau voie Vieții să se manifeste, să mă îndrepte de data aceasta către ceea ce este în acord cu menirea sufletului meu.

A.

Later edit: zilele trecute am vizionat un documentar din 2015 despre oamenii hiper-sensibili (Sensitive – The Untold Story, bazat pe cercetările făcute de doctorul și autorul american Dr. Elaine Aron, care a scris și o carte de succes tradusă și în limba noastră– Persoanele Hiper-Sensibile). Se pare că există în mod real o astfel de categorie în populația lumii și reprezintă nu mai puțin de 20% din ea, în mod egal femei și bărbați. Și se caracterizează bineînțeles printr-o hiper-senzitivitate, un grad mare de empatie, sunt ușor supra-stimulați, fac totul foarte temeinic și minuțios, au un spirit artistic și creativ foarte bine dezvoltat, uneori par introvertiți și retrași din societate, sunt curioși și caută mereu să se auto-îmbunătățească drept pentru care sunt și auto-critici destul de severi. Și ….(asta am lăsat intenționat la urmă) își schimbă joburile constant căci le este greu să se integreze în cerințele și tiparele clasice, care au fost create de către și pentru acel 80% din populația lumii. Autoarea documentarului sublinia faptul că astfel de persoane pot aduce un mare beneficiu societății, inclusiv pe piața muncii, atâta timp cât li se permite să se exprime în modul lor unic, atipic, fără a încerca să se muleze pe un tipar care poate nu ține cont de particularitățile acestor indivizi. Deci nu vorbim de specii diferite de oameni, nici de oameni cu probleme comportamentale sau cu diferite dizabilități. Ci de oameni absolut normali, dar care au anumite trăsături de personalitate mai accentuate, fără să fie ceva negativ în asta.

Unde vreau să ajung este că, dacă ești un astfel de hiper-sensibil nu e ușor să îți găsești locul alături de restul colegilor care poate percep un pic diferit mediul de lucru și provocările de zi cu zi. Și asta, în timp, se poate acumula și duce la un blocaj și poate chiar refulează la un moment dat sau te aduce într-un stadiu de epuizare cronică. Ideal ar fi să te cunoști pe tine, să îți cunoști limitele, nevoile, să le comunici celor din jur și să îți creezi propria abordare. Astfel de oameni se potrivesc cel mai bine ca antreprenori pentru că pot să-și menajeze cel mai bine timpul petrecut în societate cu timpul petrecut în izolare, când pot da frâu liber spiritului întreprinzător.

Mă auto-calific și eu ca hiper-sensibilă. Nici nu era nevoie să văd un documentar pentru asta😊Și nu o fac ca o scuză pentru că încă nu mi-am găsit locul – căci uneori am impresia că mai am nevoie de scuze pentru asta – ci o fac pentru că simt nevoia să îmi explic o dată pentru totdeauna de ce m-am simțit atât de diferită de toată lumea, inclusiv de membrii familiei mele. Și de ce am luat mască după mască pentru a-mi ascunde ceea ce eu credeam că e un dezavantaj care nu mă lasă să profesez și să mă manifest așa cum trebuie, în acord cu standardele sociale. Și poate pentru că în sfârșit mi-am găsit răspunsul și pentru că în sfârșit am realizat că nu sunt „defectă”, îmi voi găsi acea Menire, acel canal prin care să-mi manifest portențialul în această viață. Până atunci, când voi fi întrebată ce vreau să fac mâine cu viața mea, voi răspunde cu sinceritate: „Încă nu știu.”

Cum poți obosi „stând acasă”

marți, 29 septembrie 2020, 22:25

E deja ora 22:30. E prima oară în această zi când mă așez și stau așa pentru mai mult de 10 minute consecutiv. Mai puțin drumul cu mașina, căci la un moment dat azi am condus mai mult de 10 minute întruna, deci am șezut în consecință în tot acest timp.

M-am străduit din răsputeri să recapitulez, de-a lungul acestei zile, ce am făcut, ca să nu uit, ca să pot reproduce cât mai fidel care a fost programul meu de azi.

Bun, să începem, vedem ce reușesc să îmi amintesc. Căci deși au trecut doar 15 ore de când sunt trează, am impresia că ziua de azi a durat cu mult mai mult.

Dimineață înainte de ora 07:00 m-a trezit alarma personalizată. Nici nu trebuie să mă strige, am un ceas intern care mă face să mă trezesc cu câteva clipe înainte ca el să deschidă ochii și să mă strige. De fiecare dată. Am încercat să evaluez repede situația, știam de cu o zi înainte că s-ar putea să fie puțin răcit, căci începuse cu tusea deja și deci erau șanse să îl țin acasă și să nu-l duc la grădi în această zi. E lipicios, mai somnoros, îl întreb dacă dorește o bomboană pe băț pentru tuse. Zice da, așa că toate-s bune timp de 15 minute timp în care stăm în pat, el linge prețioasa bilă roșie, eu îl contemplu și îi mângâi părul bălai. Încă cuget, dar după ce trage câteva reprize de tuse mă cam decid că nu e ceva trecător, acea tuse uzuală de dimineață care îl ajută să elimine secrețiile acumulate din poziția culcat peste noapte, ci e ceva mai mult.

Și cu toate astea, fac banală, dar fatala greșeală să îl întreb cum se simte, oare ar vrea la grădi? M-a pus naiba, căci în secunda doi dăi cu potopul de urlete, că nu vrea la grădi, că el vrea cu mine…Eu care îl întrebasem de politețe, căci era clar că nu va merge. Darrrr l-am pornit și eu am reacționat pe măsură. „Bine, stai acasă, nu te mai duc la grădi dacă văd că nu îți place, nu te mai juca cu copiii, stai aici singur cuc, căci sora ta va merge etc. etc.”. Și deși mă auzeam și știam că sunt absurdă, mai ales că oricum nici nu mai conta ce ar fi zic, stătea azi acasă cu mine, eu tot m-am enervat. Enorm. Pentru că nu îl înțeleg și pentru că asta mă sperie. Pentru că nu îmi dau seama de unde atâta vehemență când acolo pare fericit. Pentru că îmi e ciudă pe mine că sunt moale și de multe ori las după el, acolo unde ar fi loc de o regulă mai fermă. Pentru că aveam nevoie disperată de câteva ore singură. Pentru că mă sperie ideea de a sta iar acasă cu un copil bolnav. Pentru că nu știu cât de grav bolnav e. Și pentru multe altele…

Așa că, în strigăte și plânsete, reușesc să o pregătesc pe surioara lui de grădi, pun pachețelul de mâncare, haine de schimb și ceva pentru un proiect de-al ei. Îl rog pe soțul meu să o lase de data asta el, căci nu aș fi avut vreo șansă în acel moment să ies pe ușă cu amândoi, poate doar cu juniorul în pijama și târându-se de glezna mea. Așa că, rămânem în curând noi doi acasă. Îl întreb dacă dorește micul dejun, deja e o rază de soare căci e relativ sigur că nu va mai pleca de acasă în aceste condiții. Mă învârt în jurul lui cât mănâncă, mai spăl un vas, o sun pe mama să îi amintesc ceva, scot legumele să pregătesc o supă. Îmi amintesc brusc că am încurcat borcanele, i-am zis fetiței dimineața că azi merge la balet când de fapt mergem la stomatolog și mă zoresc să îl sun pe soțul că poate poate e încă cu ea să mi-o dea la telefon să îi zic cum stă treaba. Căci ea e genul care dorește să știe ce va face după masa, se gândește mereu când se trezește după somnul de prânz și știu că ar fi cel puțin dezamăgită dacă ar afla că în loc de balet vom merge la stomatolog. Noroc cu tehnologia, căci dau de ei și rezolv o treabă.

Bineînțeles, între timp el, băiatul meu cu păr de aur, termină rapid un sfert din farfurie și nu mai vreau căci a văzut legumele pentru supă și vrea să le taie, apoi și-a amintit că avem must în frigider și instant a văzut și mierea de pe tejghea. Toate sub un minut. Bun…Le iau pe rând, scot mustul să se încălzească, mă orientez ce legume să pot să curăț eu și ce poate el, dau să îi dau mierea, când sună telefonul. Răspund și uite așa mă prind într-o conversație fără rost, pe care nu mi-o doream și nici nu eram pregătită să o port, cu o persoană apropiată mie, dar pe care nici nu o pot refuza – de fapt nu vreau căci îmi doresc să o ascult și să îi arăt sprijinul meu, dar nu știu cum să i-l mai ofer și mai tare mă tulbur chiar eu, oricum un neofit pe propriul meu drum.

Și nu numai că am reușit să mă enervez iar, dar am ajuns să îmi lase un gust amar atât neputința mea de a mă raporta mai onest, mai asertiv la această persoană, cât și lipsa unui ajutor real pe care aș fi dorit să i-l ofer. Și m-am agitat inutil timp în care copilul îmi cerea non stop miere, încerca să taie sub formă de cuburi un dovleac, era să se taie de două ori cu ceva sculă de curățat legume, a dorit să pună uleiul în oală  și s-a urcat aproape pe aragaz ca să ajungă mai bine la cratiță să călească legumele. Pe care tot el a dorit să le pună pe foc, evident…E de înțeles că la cei 3 ani ai săi încă e prea mic să le facă pe toate acestea singur, dar eu nu vreau să îl descurajez, și încerc să îl las cât pot și cât poate. Chiar dacă asta înseamnă să curăț în bucătărie de 3 ori în jumătate de oră.

Bun, dăm drumul la hotă, legumele fierb în liniște, el merge să se spele conștiincios pe mâini la baie, eu mai șterg puțin de praf de pe pervazul din balconul mic căci îmi stă pe creier să îl văd acolo (de ce nu pot trăi cu el încă o zi, habar nu am), se întoarce peste 10 min ud leoarcă. Nu-i nimic, găsim altă pijama (căci dacă e deja în pijama nu poate să se schimbe decât tot cu o pijama :-/) , îi zic, ia și schimbă-te. Își ia chiloțeii de data asta, se pune să se îmbrace. „Mami, nu ăștia, ăia cu buldozer. Și pijamaua cu încărcătorul frontal.” Stai, zic, le găsim și pe alea, poftim aici.

Ne hotărâm (eu mai mult) că, fiind vreme ploioasă avem prea puțin chef de plimbat așa că mai bine să mergem să luăm niște flori de la o seră unde trebuia de altfel să ajung de mult timp. În multe locuri trebuia să ajung azi, dar a trebuit să schimb tot planul dată fiind compania. Vorbesc și cu mama, mergem împreună. Dar până atunci trebuie să scot hainele din mașina de spălat, să le bag  în uscător, apoi să selectez o altă tură de spălat, pe care le voi băga imediat în cuvă…Dar să verific mai întâi supa.

Da, mai are puțin de fiert așa că îmi fac curaj să despachetez bagajul din weekend care stă în sufragerie și ne împiedicăm de el de vreo 2 zile. E plin ochi cu haine pe care le-am adus acasă de la munte pentru spălat, pentru sortat, pentru donat. Dar nu apuc bine să fac două grămezi, că al meu omuleț vine și se aruncă peste ele, apoi decide că vrea să se joace de-a ceva cu rucsacul…Ok, hai că fac eu o grămadă mare și mă pun iar să le reorganizez în mijlocul camerei. Facem cu spor, am cafea reîncălzită de ieri – deci măcar asta nu îmi mai ia timp.

Între timp, îmi zboară gândurile, să le scriu la cei de la grădi să nu se îngrijoreze, la asistentul de acolo, apoi la doctorul la care mergem noi să îl consulte totuși, mă tot frământ ce și cum să îi mai dau ca să-i aline între timp rafalele de tuse…În toiul acestor gânduri, domnișorul a ieșit din bagaj, și s-a dus la toaletă. Face pipilică din zbor, noua lui pasiune. Of, nu vreau să merg în baie, mai am încă puțin de sortat la haine, și tocmai ce s-a terminat tura de la uscat și pot porni tura de la spălat. Cred că am dezbătut puțin subiectul în gând timp suficient cât să umple vasul de chiuvetă cu apă, să golească juma de flacon de șampon, să-și facă spume și să încerce să-și spele acolo toateeeee mașinile și mașinuțele!…Nu știu cum a trecut cu toate de mine, pesemne că sunt tare aeriană zilele astea. Dar când ajung deja în baie e evident că și a doua…sau a treia??? …pijama e compromisă. Eu m-am udat pe haine de la depărtare, deci vă dați seama ce era pe jos….Zic că e momentul pentru un duș, încerc să țin o teorie despre cum nu consumăm săpun în exces, cum va trebui să folosim bani din pușculița lui dacă va mai dori să își cumpere alt gel de duș și șampon etc.. Nu știu cât din discursul meu îl atinge căci dă să se spele pe mâini atunci cu gelul meu de duș, minunatul meu gel de la The Body Shop, singura mea plăcere olfactivă la sfârșitul zilei…„Nuuuuu, pune-llllll josssssss!”

Se sfârșește dușul meu care a durat cel mult un minut jumate căci a închis între timp apa de la robinetul cu contor, că zice să prea o risipesc…Seriossss???? Mă scoate din duș, ca să ne îmbrăcăm pentru afară. În mod surprinzător, de data asta se îmbracă repede singur. Între timp eu sting supa, o las să se răcească ca să o dau mai apoi prin blender, căci am ales varianta cremă. Mai trimit un mesaj, mă mai sună o prietenă, îmi mai trec vreo trei idei despre ce nu fac bine în această perioadă căci auto-critica e zilele astea pe pilot automat. Un singur gând mi-a rămas pregnant. Faptul că e nevoie să scot acest copil mai des afară. Fiind băiat, cred că are mai multă nevoie de timp în natură, de urlat, de cățărat, de aruncat cu pietre, luptat cu bețe, chestii de genul…Eu nu am pus prea mult accent căci mie nu îmi trebuie așa o mare provocare fizică peste zi, iar fetița mai mare – la fel ca mine. Noua ne place să desenăm, citim, cântăm, dansăm, iar prea puțin ne dorim să urlăm și să ne lovim cu pumnii în piept printr-o pădure….Poate aici e cheia, poate aici e răspunsul pentru agitația și nemulțumirea copilului meu mai mic. Așa că nu pierd timpul, pun mâna pe telefon și las un mesaj unei prietene care are un copil de vârsta lui, stabilesc cu ea să ne organizăm cel puțin o dată pe săptămână în care să ducem băieții la un play-date plin de testosteron.

Ajungem într-un final și să ieșim afară, plecăm cu mașina în afara orașului la acea seră cu flori despre care ziceam. Reușesc cu chiu cu vai să îl determin pe omuleț să nu facă slalomuri printre rândurile de flori fugărind pisica, între timp mai vorbesc la telefon cu privire la o treabă de la fostul birou, mă fericesc cu câteva ghivece și pornim către casă, căci a venit și ora somnului.

Acasă, rapid, mâncare, schimbat în pijama. Culcat. Bifat. Da…pe sărăcia. Îi ia aproape o oră jumate să adoarmă timp în care mă strigă non stop. Ioii, bine era de aveam un dormitor separat în care să am un pat – sau să fi pus un pat în plus în camera copiilor, unde să pot sta întinsă lângă ei până adorm. Așa tot fac naveta și mă atârn deasupra patului lui, care e încă din ăla de bebeluș. Intru, ies din camera lui și tot așa. Între timp fac ordine pe balcon ca să pot pune ghivecele, mai șterg și praful prin casă, rearanjez un colțișor plin cu amintiri culese de copii de peste tot, arunc la gunoi niște flori uscate, încerc din răsputeri să fac cât mai liniște, e aproape ora 15:00. Îmi dau brusc seama că mi foame, nu am mâncat azi. Ok, zic, mă pun la masă când adoarme cel mic, bag rapid ceva căci vreau musai să profit cât timp doarme el să mai calc, urma o după masă plină și eram în urmă la acest capitol.

Am reușit să calc vreo 5 tricouri că puștiul s-a și trezit, iar eu nu am reușit să îl readorm, pesemne o fi fost deranjat de la starea lui mai afectată și de la tuse. Mă pălmuiesc mental să mă trezesc și eu, căci deja mă legănam pe picioare de la nesomnul lui, mai împătur ceva așternuturi ce s-au uscat, îl îmbrac și ne grăbim la grădi după sora lui. Aici odată ajunși e cu bucurie mare revederea lor, mă strădui să fiu operativă, iau cele 2 bagaje – unul cu vasele în care îi ducem zilnic de mâncare, altul cu hainele murdare, și fugim la mașină. Atât că între timp ei intră în altă mașină că e mai distractiv și stau acolo cu o colegă de care nu vrea nicicum fiică-mea cea mare să se despartă.

Îmi trece prin cap să îl sun pe dentist și bine am făcut, a uitat să ne anunțe, nu e azi la cabinet. Okey, mă regrupez. Ne vom duce joi, dar stai joi e baletul…Nu-i nimic, mergem azi la balet, rapid o informez pe  balerina din dotare, la care cel mic începe cu vaietele că nuuuu, el vrea să se joace cu surioara lui și să mergem acasă… Bine, îi zic, te vei juca, dar ea își dorește să ajungă la balet în această săptămână, iar azi e singura zi în care putem face asta.

Nu a înțeles, a urlat tot drumul de la grădi până acasă și încă ar mai urla dacă nu i-aș fi explicat de o mie de ori că noi o ducem la ora de balet, vom fi tot timpul împreună și că ea oricum va termina repede, durează doar 40 min…Nu se consolează mai deloc. Alergăm totuși într-acolo, o lăsăm, ne întoarcem acasă, pe drum îmi zic că e musai să ridic norii de pe sufletul nostru așa că merg cu el să ne luăm napolitane. Irezistibil cum e, chiar și plâns și cu muci, primește gratis biscuiți sărați și caramele de la tanti, deci e dopat cu zahăr, în timp ce eu încerc să dau a treia oară de doctor, să îl programez în seara asta la control.

Reușesc într-un final. Vom fi primiți în jurul orei 21:00. No comment. Nu mă las pradă disperării, mă pun să aranjez tonele de haine care zac pe pat și care așteaptă să fie puse în dulap, între timp cel mic se joacă cu plastilina. Îmi sună telefonul de cel puțin 5 ori, ba unii au nevoie de ceva, ba alții vor doar să vorbească. Realizez că e musai să și hrănesc copilul căci vom ajunge foarte târziu acasă și e bine să mai aibă ceva în burtică, el fiind destul de mâncău de felul lui. O așteptăm pe sora lui, pe care a luat-o tăticul de la balet, eu mai spăl o tură de vase, mai pun niște haine la uscat (pe bune, doar scriind mă întreb serios dacă e ceva în neregulă în relația mea atât de apropiată cu aceste două electrocasnice – mașina de spălat și uscătorul)…și plecăm. Eu deja pot vorbi singură, puștiul e în altă lume, a plecat de acasă în mână cu bormașina lui taică-său, altfel se lăsa cu scandal, fiind și oboseala deja la cote maxime…

Ajungem, intrăm peste jumătate de oră, ne consultă, totul e în regulă – tusea e la nivel de gât, dar nu are muci, febră, nici măcar roșu în gât, deci o formă foarte ușoară de răceală. Ca norocul că reușim să îi dăm o doză de remediu în această seară și să ajungem acasă înainte de ora 22:30…

Acum doarme. Dorm și eu în timp ce scriu, sunt mai țeapănă ca biroul. Nu știu cum mă voi ridica. Nu neg că nu m-am întrebat eu singură în astfel de zile ce naiba m-a obosit atât? Cum pot obosi când nu am bifat atât de multe, când am stat în definitiv prin casă, fără prea multe responsabilități? Și de „n” ori mi s-a întâmplat să am senzația că și cei mai apropiați din jur privesc la fel. Și că dacă e un lucru pe care nu l-am realizat în ziua respectivă, se fixează doar pe el. Și cum să fie de fapt altfel, mă întreb? Căci dacă eu nu le văd pe restul zece, cum să le vadă ceilalți?

Oh, Doamne, cred că în această perioadă a vieții m-ar obosi și numai gândurile mele, atât de multe și confuze, tumultoase, intense, agresive, repetitive, și fără să mă ridic din pat o zi întreagă. Dar o zi ca azi, banală în aparență, are puterea să mă frângă efectiv, mă depărtează de la centrul meu de liniște, de la rutina mea, de care am realizat că am atât de mare nevoie.

Se zice că rutina priește copiilor. Ei bine, și mie. Nu sunt un om simplu, din contră, sunt plină de conflicte și provocări interioare. Și am nevoie de timp, să mă aduc, să mă recentrez. Să mă aud pe mine. Și în zile ca azi, îmi este imposibil. „Statul acasă” este doar pentru cei mai puternici!

A.

Later edit: mă gândeam acum după ce am recitit acest articol că poate reiese că sunt uneori mult prea permisivă cu copiii, prea le „suflu în fund”, ca să fiu autentică în exprimare. Adevărul e că fac aproape imposibilul să îmi ating toate acele standarde auto-setate despre cum să le fie lor bine, în primul rând lor! Și de aici și lipsa mea de limite, vis a vis de propria mea persoană și sănătate mentală. Plus presiunea parenting-ului modern. Căci noile studii și curente au partea lor bună, dar și pun o presiune imensă pe noi, ca părinți, să ne ridicăm la aceste standarde.

Din păcate, eu aici mai am de lucru. Căci, copiilor le impun reguli de multe ori (și chiar așa este, chiar dacă nu pare, dar au anumite lucruri de la care nu se pot abate de genul culcatul de după masă, ora de culcare de seară – exceptând zile ca azi când a trebuit să mergem la doctor, uitatul la desene cu limite și doar în anumite zile, mâncatul de dulciuri e rarisim, modul în care trebuie să se comporte unul cu altul etc.), dar niciuna din ele nu are direct de-a face cu mine. Adică nu am privit niciodată și invers, și să le zic ceva de genul: Ok, acum chiar dacă în mod normal am face acest lucru, azi mami nu poate să vină cu voi acolo sau să se joace mai știu eu ce joc, căci e obosită/nu are chef/o doare capul/ar vrea să citească o carte. Cred că dacă din când în când mi-aș cere și mie părerea așa cum i-am cerut-o și băiatului meu în acea dimineață, chiar și din pură politețe, nu aș mai ajunge să mă epuizez zilele la rând. Căci nu e nimic eroic în asta, nici măcar în fața copiilor care merită un exemplu bun de urmat, la capitolul prețuire de sine. Nu degeaba s-a spus cândva că, mâna care împinge leagănul, conduce lumea!

Oare chiar e suficienă Încrederea?

joi, 1 octombrie 2020, 15:08

În sfârșit reușesc să scriu relativ fără grabă, pe timp de zi și nu noaptea când îmi pică ochii în gură de somn. Îmi place atât de mult să pot să mă aud eu pe mine, să mă aștern pe aceste pagini, să descopăr unde stau pe scara propriei evoluții.

Am avut o săptămână foarte plină și atipică. Cel puțin față de cealaltă dinaintea ei. Am fost mai mult pe acasă, căci cel mic s-a răcit și lucrurile au fost de așa natură încât să nu îmi iasă mereu planurile pentru a doua zi. Dar nu asta a fost problema. Căci m-am obișnuit cu aceste adaptări, fac doar strictul necesar și dacă mai încape ceva pe lângă, cu atât mai bine.

Problema e că tot nu simt că statul acasă cu un copil bolnav ar fi suficient de util. Zilele trecute, când erau copiii la grădiniță, mergeam în dreapta și stânga, parcă tot mai lucram câte ceva. Dar acum, nu. Iar eu simt că nu fac destul, căci până recent mă descurcam și cu un job de cel puțin opt ore, și cu doi copii mici, și cu casa și masa, și programul lor de după grădiniță, de toate făceam. Dar acum, am scos jobul din ecuație și am impresia că tot ce fac nu e pe atât de util, pentru că nu produc. Bani. Da, adevărul gol goluț, este că sufăr de acest virus al neproductivității, se pare…Și nu îmi dau seama ce mă determină să mă gândesc așa, căci nu m-am considerat niciodată o persoană avidă după bani. Sigur că îmi place să îi am, dar doar pentru că îi pot folosi pentru a cumpăra lucruri drăguțe copiilor, jucării, decorațiuni pentru casă, rochițe și cărți, pentru a putea ajuta sau bucura pe alții, pentru a călători și participa la diverse activități cu copiii. Dar să îi am doar pentru a-i avea, nu cred. Și cu toate acestea, cu toate că zi de zi am ce pune pe masă celor mici, pot să le cumpăr cele necesare, pot să le ofer o educație la o grădiniță extraordinară și putem să ne permitem să călătorim cu mașina în diverse locuri, faptul că nu sunt eu cea care acoperă toate aceste cheltuieli mă face să mă simt complet inutilă de multe ori.

Și când lucram, câștigam destul de modic. Marea majoritate a cheltuielilor le acopereau soțul meu și părinții, ei având o firmă împreună. Deci familia. Au fost luni când am câștigat și eu mai mult, însă atunci puneam bănuții la o parte pentru o ieșire, sau le cumpăram copiilor ceva mai deosebit ori amenajam cumva camera lor…În fine, nu am fost lipsită de nimic nici ca și copil, nici după ce am devenit adult, și asta în sine știu că e o binecuvântare. Pe care însă mereu am simțit că nu o merit, căci eu nu făceam destul pentru ea. Când eram mică, mi se părea că nu am nevoie de atât de multe lucruri. Sau, mai bine zis, simțeam că nu mai doresc să le primesc, pe de-o parte pentru că și alții ar fi în nevoie, pe de altă parte și pentru că simțeam că vine cu o condiționare. Primeam pentru că eram sau mă comportam într-un anume fel. Când am crescut, am simțit că nu mai doresc să primesc de la părinți, ca și cum dacă acei bani nu veneau de la mine, nu erau bineveniți oricât de absurd sună asta…Din nou, simțeam că nu e ok atâta timp cât nu îi lucrez eu pe toți! Face sens? Deja eu am pierdut șirul gândurilor…

Ideea ar fi așa. Lucram pentru strictul necesar și aș fi putut acoperi cheltuielile de bază. Dar după ce au apărut copiii, aceste cheltuieli au crescut exponențial, la fel și pretențiile mele referitor la ei – grădiniță privată, haine de calitate, jucării cât mai bune, mâncare cât mai calitativă etc.. Cheltuieli care aveau la bază principiile mele, la care eu nu doream să renunț nici în ruptul capului, dar cu toate acestea erau cheltuieli pe care eu singură nu le puteam duce. Știam în subconștient că nu trebuie decât să semnalizez că am nevoie, că deja familia mea îmi va oferi orice. Așa că am perpetuat acest comportament vicios. Eu ceream indirect, plângându-mă că nu am de unde, ei îmi dădeau chiar mai mult decât ceream, eu după aia mă simțeam prost și inutilă, mai ales când au început certurile cu soțul meu care mereu am simțit că mă consideră un copil răzgâiat care primește mult mai mult decât se cuvine și trăiește pe spinarea altuia…Nu, poate că nu chiar mereu – căci la școală și la facultate era chiar fain că aveam bănuți, o parte din ei erau din bursa mea de merit, căci ne puteam permite multe și am și profitat din plin de acea perioadă liberă. Dar atitudinea lui față de mine, față de ajutorul primit de la ai mei s-a schimbat mult după ce am avut copii.

Nu zic că nu avea dreptate, nu zic că e sănătos să cheltui mai mult decât produci sau că nu e varianta ideală să fii independent din punct de vedere financiar. Sunt de acord cu toate acestea. Dar tot degeaba căci eu de câștigat mai mult tot nu am reușit, dar nici de cheltuit mai puțin – căci mereu am considerat că nu pentru mine cheltui, ci pentru copii și ei merită totul. Și uite așa, perpetuam exact ceea ce am fost eu învățată – deși am fugit în mod inconștient toată copilăria și adolescența mea de asta și conștient în ultimii 5 ani…

Și pentru că simt că mă pierd în gânduri acum și nu mai sunt coerentă, încerc să fac lumină. Ce anume mă deranjează de fapt? Câte familii nu funcționează așa, soțul face banii, soția ține casa și copiii? Sau câte familii tinere nu sunt ajutate de părinții lor sau ai unuia dintre parteneri? Sau în câte familii nu contribuie fiecare cu ce poate, unii cu mai mulți bani, alții cu produse din grădină, alții oferă din timpul lor, din cunoștințele lor? În câte feluri am putea trăi? Sub câte forme ne-am putea arăta utilitatea familiei și societății? Și de ce nu pot și eu să aleg una dintre variantele de mai sus? De ce mă las consumată de ideea că dacă nu merg la lucru fac umbră pământului degeaba? De ce nu pot efectiv cere nimic pentru mine?? Nu i-aș putea cere soțului acum ceva pentru mine decât în situații excepționale, căci altfel mă simt judecată pentru fiecare leu pe care îl cheltui.

De ce nu pot să îmi măsor valoarea altfel, în timpul investit pentru copii, pentru educația lor, până și timpul petrecut să le aleg o carte – este un timp util, nu? Nu am reușit din aceste motive să prețuiesc nici timpul petrecut acasă în concediul de creștere a copiilor, era ca și cum da, fac toate astea, sunt cu ei, dar parcă tot nu e destul…Bine ar fi să fiu și un pic altundeva, undeva unde să pot face bani, ca să am justificare mai apoi că de fapt cheltui banii mei și nu ai altuia. Adică, a nu se înțelege că nu am beneficiat și eu de propriul venit în perioada concediului, ca orice mamă din țara asta. Și chiar și așa, nu m-am putut relaxa niciodată în fața acestui subiect, iar banii au fost mereu tabu pentru noi, în anii căsniciei noastre.

Nu pot răspunde la aceste întrebări. Mai ales acum când știu că, cu fiecare zi, mi se împuținează fondurile pe care le-am strâns pentru această perioadă. Iar acum fac eforturi imense să restrâng cheltuielile, dar culmea – deși nu produc, dar cheltui aproape în fiecare zi – tot nu pot zice că nu le mai cumpăr nimic copiilor sau că nu mai beau o cafea din când în când în oraș…Probabil că atunci când voi ajunge pe zero, când voi trăi efectiv din mâncare primită de la părinții și socrii mei, când toate nevoile noastre vor fi împlinite de altcineva – iar eu va trebui să cer pentru a primi – probabil atunci se va schimba ceva în mentalitatea mea.

Și ce e și mai bizar e că în fiecare zi cochetez cu un sentiment, încă timid, de Încredere. E acolo, o flacără, care cumva se tot aprinde din când în când și mă tot tentează să cred că va fi bine, în sensul că – deși nu am perspective concrete – Viața le va aranja în așa fel încât să nu ajungă contul meu nicicând pe zero. Să reușesc să mai lucrez la câte un mic proiect, să mai primesc un bonus pentru vechile lucrări încă nefinalizate, să mi se arate o oportunitate la care acum nici nu mă pot gândi…Căci nu o dată m-a surprins astfel, când mi-a trimis tot ce aveam eu nevoie, gratuit, la un anumit moment. Poate că nu era momentul preconizat de mine, dar s-a împlinit ceea ce îmi dorisem.

Și atunci mă întreb – oare asta să fie Încrederea? Să te simți util pentru simplul fapt că trăiești și că, în existența ta, poți aduce un serviciul celor apropiați și comunității tale, iar Universul te va plăti pe măsură? Oare chiar așa să fie totul, simplu, adevărat, și mai ales care să permită sinelui tău să se manifeste autentic, fără a alerga după un job care nu îți aduce satisfacții decât financiare, sau care nu te împlinește decât parțial. Sau care, deși toate cele de mai sus, îți răpește din timpul prețios cu familia?

Multe întrebări am pus mai sus. De fapt cam tot ce am scris e o mare nedumerire. Dar, în timp ce scriu, două mânuțe grăsuțe se joacă aici lângă mine de-a roboții de pe Marte, iar eu sunt aici să le savurez…Fără să fac ceva „util” după actuala mea definiție. Și cu toate astea, această prezență în sine mi se pare cel mai valoros serviciu pe care l-am făcut în viața mea de până acum. Așa că, da, aleg să am Încredere! Aleg să îmi fie asta singura premisă suficientă, și realmente singura mea sursă de „auto-suficiență”!

A.

A dezamăgi

sâmbătă, 3 octombrie 2020, 16:07

Este verbul momentului la mine în aceste zile. Am descoperit la una dintre ședințele de terapie faptul că am o teamă încastrată adânc de a nu-i dezamăgi pe cei din jur. Pe cei apropiați mai ales, dar se extinde și la vecinii de bloc, vânzătorii din magazine sau diverse persoane care mă sună să îmi zică de nu știu ce campanie. Îmi este teamă să zic nu sau să refuz sau uneori îmi este frică de orice aș putea scoate pe gură care ar putea să-i supere. Bineînțeles, sunt zile când acest sentiment este mult atenuat, dar sunt și zile în care îl simt planând deasupra mea ca un nor.

Și ziceam că am constatat că îmi guvernează în primul rând relația cu cei din familie, dar și relațiile profesionale. Așa că încerc să îi dau de capăt, căci teama de a dezamăgi m-a împins să iau multe decizii care sunt împotriva firii mele și care mi-au adus mai multe neajunsuri. Tot analizând sentimentul în încercarea de a-l putea identifica oricând își bagă nasul în treburile mele, am constatat că e un cuvânt bizar…„a dezamăgi”. Adică pare opusul amăgirii, nu? A dez-amăgii? A face în așa fel încât să nu fi amăgit sau să nu amăgești pe ceilalți. Și asta nu e un lucru rău, din contră…Înseamnă a fi autentic, a fi sincer și transparent. Și atunci de ce dezamăgirea e percepută ca ceva negativ, ca ceva ce a fost cauzat de o amăgire?

Pentru mine chiar este ceva extrem de negativ, și puternic, căci m-a determinat într-un mod definitoriu în anumite momente ale vieții. Am luat multe hotărâri ca și copil din frica de a nu-i dezamăgi pe părinții mei, în special pe tatăl meu de care mă simțeam cel mai apropiată. Am continuat pe un drum pe care apucasem chiar și atunci când nu mi-aș fi dorit acest lucru, dar am făcut-o pentru a nu produce supărare celor ce considerau că e drumul bun pentru mine. Ce mai, am urmat chiar și o facultate grea cu toate că nu am simțit că ar fi locul potrivit pentru mine, dar era ceva ce știam că le-ar pica bine alor mei, că ei mă vor acolo. Acum văd toate aceste lucruri obiectiv și rațional, fără tendința de victimizare sau învinovățire, căci ce a fost a fost și nu mai poate fi schimbat. Acum doar vreau să înțeleg ca să pot face diferit, pentru mine și pentru copiii mei.

Cred că, singura cale de a depăși această frică constantă este să îmi dau voie să o comit o dată. Să văd cum e să fie alții dezamăgiți – adică să pot să stau și să văd că alții sunt nemulțumiți de răspunsul meu, de comportamentul meu, de reacția mea. Bineînțeles, în limitele bunului simț și al respectului. Dar, mai ales, în limitele mele, căci este clar că a-ți da dreptul să dezamăgești înseamnă a-ți da dreptul să fii așa cum simți, să îți setezi propriile limite, să îți respecți propria persoană.

Am exersat, chiar azi, cu un prilej potrivit în care i-am comunicat soțului  meu ce simt eu în aceste momente ale vieții, cum pot să mă înfățișez în viața noastră de cuplu și în familia noastră. A fost greu. Pentru prima oară în viața mea am reușit să comunic cu el în mod asertiv (și suntem de 17 ani împreună), fără să am așteptări, fără să îi reproșez nimic, doar să mă comunic din respect pentru el și pentru mine. Mi-am dat masca jos și, vai, Doamne, bine a fost! Ce ușurare, ce bucurie să pot să îmi iau de pe suflet toate câte le țineam ascuns, din același motiv – acela de a nu-l supăra. De a nu-l îndepărta. Dar, când mi-am dat seama că oricum mai departe de atât nu avem unde să mai mergem – unul de altul, decât dacă am lua-o bineînțeles pe drumuri separate, am avut curajul de a spune tot ceea ce simt fără să mai am spaima de a fi judecată și fără dorința de a mă justifica. Am simțit că nu mai e nimic de pierdut, cu alte cuvinte.

 A fost bine, a fost intens, a fost eliberator. Am realizat niște lucruri despre mine. Am înțeles că pot face față de acum încolo la astfel de discuții, că îmi pot asuma consecința unor decizii. Mi s-a conturat ceva mai bine ceea ce îmi doresc de la mine, de la noi. Și poate că așa e și firesc, și corect, să știm mereu ce e în sufletul celuilalt. Să nu trăim ca doi străini sub același acoperiș, căci ne-am obișnuit cu această deconectare, cu inerția și pasivitatea care erodează zi de zi o relație, cu tăcerea care este una grea și apăsătoare, iar nu o tăcere binevenită, liniștitoare, familiară.

Mi-am dat seama și ce mult am perpetuat acest sentiment de nesiguranță și impresia că trebuie să îi mulțumesc pe toți. Chiar după ce am născut am simțit nevoia să par că știu ce fac, nu am dorit ajutorul nimănui. Iar când am constatat ce mare nevoie aveam de fapt de el, deja era prea târziu, mă afundasem într-o mare depresie, epuizare fizică și psihică, mă zbăteam cu fiecare zi să rămân la suprafață…Adevărul e că constat o dată la câtva timp că o prietenă sau cunoștință trece prin exact același lucru când devine mamă. E ca și cum renasc acele frici din copilărie și se accentuează rănile copilului interior.

E atât de greu să fi mamă în zilele noastre! Naști și te naști, devii altceva, mult mai mult, dar nu știi exact ce. Nu știi cum, nu ai de unde. Și încerci, dai greși, mai întrebi, primești sfaturi, reproșuri, iar mai încerci, îți mai pierzi din încredere și entuziasm pe drum și tot așa. Ajungi să nu mai ai niciun reper căci tot ce știai era din teorie, după ce naști nu ai timp să mai citești, e totul sau nimic, pe repede înainte. Și vrei să faci, își dorești să fii mama ideală, dar nu ai nici cea mai vagă idee care e acest drum. Și cred că, dacă nu ai avut acest sentiment până atunci, urmează să faci cunoștință cu el: dezamăgirea. Față de tine, față de copil, față de partener, față de toți cei din jur. Chiar față de societatea care tratează mamele ca pe un paria, de multe ori setând niște obiective și standarde ireale, pogorând asupra lor cele mai aspre procese de judecată.

La mine nu a fost decât cireașa de pe tort. Și pentru că nu mi-am dorit niciodată mai mult ceva decât să le fie bine copiilor mei am dus totul la extrem. Educația lor, sănătatea lor, alimentația lor, somnul lor, jucăriile lor. Totul trebuia să fie perfect. Căci nu era loc de mai puțin, pe ei – dintre toate ființele acestei lumi – nu aveam voie să îi dezamăgesc. Ah, ce amăgire, cea mai mare dintre toate…Aveam să mă amăgesc așa mult timp, căci nu vedem decât ceea ce suntem pregătiți să vedem, ce ne permit ochelarii noștri de cal să vedem.

Și chiar de asta, mi-a venit acum o idee. O prietenă bună a născut recent. Și nu a ieșit bine din spital că au tăbărât peste ea toate sfaturile pământului, toate întrebările despre cât doarme pruncul, cum doarme, bineînțeles cât mănâncă, cum se c***, câte scutece udă, dar de ce nu doarme în pat, de ce îl ține atâta în brațe, de ce nu bea bere pentru lactație, de ce îl scoate afară nebotezat în primele nici nu mai știu câte săptămâni și câte mai câte…Ea și așa e zăpăcită de noul rol, corpul nici nu s-a acomodat încă la noua formulă și numai de asta nu are nevoie. Căci are propriul sistem intern de navigare și are nevoie de liniște ca să se racordeze de el. Dar, de frica să nu supere, să nu-și dezamăgească partenerul, propria mama și întreaga gloată de mătuși care au tăbărât pe ea, alege să tacă, să le asculte, să se îndoiască de adevărul său – instinctul matern. Și are nevoie de cineva care să îi amintească constant unde să se întoarcă, unde să caute răspunsuri.

Eu și această proaspătă mămică avem imensa oportunitate să facem parte dintr-un mic grup de mămici, toate prietene, toate legate de această inegalabilă experiență, și astfel ne susținem mereu una pe alta, ne gândim chiar și în miez de noapte că mai e cineva acolo, care înțelege, care știe și fără să întrebe ce e în sufletul nostru.  Și atunci mă gândeam cum ar fi dacă am putea înființa ca o linie de urgență pentru proaspete mămici, unde să poată suna când nu mai pot distinge ce e în sufletul lor de sfaturile altora, când au nevoie doar de cineva care să le reamintească că ele pot, ele știu, ele au creat viață și contribuie la menținerea ei zi de zi. Să le asigure că totul face parte din dansul nostru zilnic, că nu e nimic ce poate fi greșit, doar ceva ce necesită răbdare, atenție, iubire, iertare…Că în relația cea mai sfântă din lume, între o mamă și copilului ei, nu poate fi vorba de dezamăgire, doar de acceptare necondiționată, căci nu poți să îi spui inimii să nu bată sau plămânilor să nu respire…Nu ar fi minunat?

A.

Ce ar însemna să fim o comunitate

joi, 8 octombrie 2020, 15:21

În ultimele zile am fost destul de ocupată. Nu am reușit decât parțial să îmi aloc timp mie și gândurilor mele. Dar chiar și așa, în timp ce alergam de colo colo, și-au făcut loc niște idei la mine în cap. Cea mai insistentă dintre ele e și cea care îmi  exprimă una dintre nevoile mele existențiale, o nevoie pe care am simțit-o de când mă știu: aceea de a face parte dintr-o comunitate.

De mică, eu m-am simțit singură în familia mea. Nu îmi explicam până acum de ce. Pur și simplu aveam un sentiment de izolare, de depărtare, care se amplifica mereu în preajma sărbătorilor, în special a celor de iarnă. Atunci când toți prietenii mei se adunau la casele lor, cu familiile, eu îmi doream să plec, să fiu cu ei, să fiu printre ei, în alte case, în alte familii, căci la mine era mereu o apăsare, o stare de neliniște care mă cuprindea negreșit ori de câte ori venea Ajunul Crăciunului. Și e culmea, căci Crăciunul e sărbătoarea mea preferată, am zeci de obiceiuri pe care le practic și de care mă bucur în fiecare an, iar de când o am pe fetița mea – împart cu ea această bucurie. Dar, ca și copil, cu toate că abia așteptam să vină, acele două zile – 25 și 26 Decembrie – erau o povară de care abia așteptam să mă scap. Asta pe de-o parte…Dar, pe de altă parte – căci nimic nu e simplu în ce mă privește pe mine – regretam perioada de dinainte, cu pregătirile și toată agitația specifică acestui sezon.

Parțial acest sentiment de alienare a avut clar de-a face cu faptul că pentru cei din familia mea eram un copil tăcut și nevăzut, neînțeles. Eram mai mult eu cu mine în filmul meu, decât împreună cu oricare dintre ei (* chiar îmi cream povești o droaie, aveam o întreagă lume imaginară unde evadam și mă simțeam cel mai bine). Cred că parțial a avut de-a face și cu acele imagini idealizate și americanizate despre ce înseamnă această sărbătoare. Despre cum se strânge tot omul laolaltă, cum cântă și se bucură, mănâncă împreună și își dăruiesc cadouri. Și, deși făceam de toate din cele de mai sus, era mereu o atmosferă de tristețe, de nepotrivire la noi în casă. Veneau bunicii în vizită, dar parcă orice vorbă schimbată între noi era forțată. Eu cel puțin așa îmi amintesc, îmi era greu și să vorbesc sub privirile austere ale tatălui meu, care mă urmărea și mă apostrofa ori de câte ori făceam ceva mai la stânga sau mai la dreapta decât ar fi trebuit. Sunt sigură că el nu și-a dat seama niciodată de asta, căci și el la rândul lui nu făcea altceva decât să reproducă modelul preluat de la mama lui, dar mie mi-a rămas mult timp în minte și suflet acea atmosferă, pe care cu greu am reușit să o mai rarefiez la noi în familie, după ce au venit copiii.

Soțul meu nicicum nu înțelegea ce e cu mine de Crăciun, de unde această stare neașteptată, această trecere bruscă de la exuberanță la apatie, de ce mă simțeam așa singură și de ce îl stresam mereu cu gândurile mele de a pleca undeva, de a merge la cineva, numai să nu fiu iar la mine acasă. Căci și dacă s-a schimbat locația și participanții, acel sentiment tot a rămas.

Bun, am făcut această paranteză pentru a detalia puțin nevoia mea de a fi printre oameni. De unde vine ea și cât e de timpurie. Și chiar mai înainte de școală îmi amintesc că îmi doream mult să fiu printre oameni, să am companie. Mai apoi, când am crescut, am ajuns la liceu și apoi la facultate, îmi cream în jurul meu mereu un anturaj mare. Îi atrăgeam prin felul meu exuberant și zgomotos, prin faptul că păream mereu deschisă și binedispusă. Și, într-un fel, chiar așa mă și simțeam. Orice ar fi fost, mie îmi era bine atâta timp cât nu rămâneam singură.

Dar toate acestea s-au schimbat în clipa când am devenit mamă. Dintr-o viață trăită activ, înconjurată sub o formă sau alta de prieteni, cunoștințe, familie, colegi, am rămas doar eu și mica mea mogâldeață, mult timp singure, cu mari provocări și o presiune imensă de a nu da greș. Și asta a avut un impact enorm asupra mea, mai ales că nu prea mă cunoșteam pe atunci prea bine și habar nu aveam că am și eu nevoi, darămite care ar fi alea. Am apelat la soțul meu – pauză, am apelat la mama mea – ea a încercat din răsputeri să mă ajute atât de bine cum a știut. Chiar și tatăl meu s-a străduit întrucâtva căci și el începuse deja pe propriul drum de dezvoltare personală și trezire spirituală. Dar cam atât. Nu am avut pe atunci prieteni cu copii de care să fiu mai apropiată și cărora să le cer un sfat, să petrecem timp împreună, să le spun ce simt, să îmi dea o recomandare sau pur și simplu să mă asigure că deși drumul e greu, voi da de capăt.

Cu al doilea copil deja era puțin mai bine, căci reușisem să strâng în jur o comunitate mică, dar extraordinară de prietene mămici pe care le-am simțit mai aproape de sufletul meu decât mulți oameni care mi s-au perindat prin viață ani buni până la acel moment. Erau și ele în același context ca mine, eram din același aluat făcute, vorbeam aceeași limbă, înțelegeam tare bine de unde vin toate emoțiile pe care le simțeam și , cel mai important, eram ascultate fără a fi judecate și susținute fără niciun fel de așteptări. Și asta, după mine, e rețeta succesului în viața unei mame, poate chiar a femeilor în general!

Așa că, m-am întrebat deseori în ultimii ani cum ar fi să transpunem asta într-o comunitate. La început am porni de la noi, pentru noi, cele care suntem cu copiii acasă în marea parte a zilei. Apoi ne-am duce către cele care mai și lucrează, part time sau full time, cele care au copii de școală sau care fac home schooling. Către mamele singure sau mamele care sunt într-un impas în viața lor. Către proaspetele mămici care se nasc o dată cu bebelușul lor și care au atât de mare nevoie de un sprijin în primele luni. Mai apoi am putea încorpora și cuplurile, relațiile de parteneriat care, hai să fim serioși, au nevoie de un model adecvat de parenting ca să funcționeze în timp. Adecvat lor și nu mă refer unui trend anume. Dar ca să ai un model al tău e necesar să vezi la alții, să ai un punct de pornire mai ales dacă la tine în familia de proveniență e cam sărac acest domeniu… Deci am putea include în comunitate și proaspeții părinți, deci și tăticii – poate chiar tătici single, care și ei la rândul lor întâmpină diverse situații și cărora cred eu că le-ar prinde bine să relaționeze cu alți tătici și/sau mămici. Pentru a se înțelege pe ei mai bine, pentru a-și înțelege partenera mai bine. Și mai apoi, am putea aduce laolaltă aceste perechi să facă schimb de păreri, de experiențe, de impresii și de ce nu de lucruri. Hăinuțe, pătuțuri, balansoare, cărucioare etc.etc.etc.! De ce să nu le luăm cu împrumut dacă ar fi de la cine! Ca să nu mai vorbesc despre informațiile valoroase despre hrană, educație, sănătate. Toate astea aduse într-un mediu sigur, unde fiecare să se simtă îndreptățit să spună și să întrebe, să fie ascultat și îndrumat dacă de asta are nevoie…să împartă și să primească, pentru binele tuturor, și nu al individului. Știu că sună idealist. Dar am trăit eu pe pielea mea această experiență, pe o scară mai redusă, și pot să confirm că pe mine m-a scos de multe ori din cele mai negre momente ale mele. Nimic forțat, totul a venit natural, în clipa în care aveam una din noi nevoie se găsea cineva să îi răspundă, să o susțină, să fie acolo. Și acest gând – când te trezești a nu știu câta oară la copilul bolnav în miez de noapte, să știi că nu ești singură chiar dacă atunci așa îți pare – e formidabil! E dătător de putere și face diferența între o mămică obosită, dar care întrezărește și zile mai bune, și o mămică epuizată care simte că a ajuns la capătul puterilor și nu mai are cum să continue de una singură!

Așa că, îndrăznesc să visez la o astfel de comunitate. La o formă de asociere care ar crea un suport pentru viitorii părinții și actualii părinți, care să aducă laolaltă mame și tați, cupluri, vecini de bloc și/stradă, prieteni de-o viață sau proaspăt întâlniți, cu toții colegi de lucru la cel mai fain job de pe pământ!

A.

O zi din octombrie

vineri, 9 octombrie 2020, 14:10

O zi ca oricare alta și totuși… Cred că este prima zi din viața mea de mamă și prima zi din viața mamei mele  – ca bunică – când am ieșit doar noi două la prânz să mâncăm, fără grabă, fără să ne uităm la ceas, fără să ne pese de altceva decât de cerul incredibil de albastru și fluturii albi care culeg ultimele picături de nectar din anul ăsta. Și am stat doar, am savurat căldura încă puternică a soarelui, am povestit, ne-am încurajat, am glumit și am simțit o solidaritate pe care sincer nu cred să o mai fi simțit până acum.

Noi nu am fost neapărat foarte apropiate până să îi am eu pe copii – cel puțin nu acel gen de apropiere în care puteam să îi povestesc orice. Eram într-o relație normală, aveam câteva puncte de interes comun, dar eu mereu simțeam o distanță, probabil generată de faptul că, cel puțin în aparență, suntem foarte diferite. Eu sunt mică de înălțime, cu părul șaten și ochii când gri, când albaștri-verzui. Și mai rotundă. Ea, în schimb, e prototipul unei grecoaice din mitologie: înaltă, păr brunet, ochi căprui închis, zveltă. Nici ca fire nu prea semănăm. Eu visătoare, sensibilă, mai statică, indecisă, influențabilă. Ea hotărâtă, foarte energică și activă, vorbăreață și sociabilă. Uneori și eu simt că manifest toate aceste trăsături ale ei, dar alteori simt că suntem la ani lumină distanță. Ea e genul foarte îngrijit, niciodată nu o vezi cu unghiile nefăcute, cu părul nevopsit la rădăcini sau cu hainele mototolite. Eu, în schimb, mă simt cel mai bine de cele mai multe ori desculță și cu pământ sub unghii. Bine, pentru că trăiesc totuși în lume, hai să zicem că mă veți vedea totuși încălțată și pieptănată, dar cu un stil mult mai puțin pretențios – mai degrabă ales la întâmplare, în funcție de starea mea de spirit din acea zi.

Și totuși sunt zile în care lumea ne zice că semănăm că două picături de apă. Avem aceeași formă a ochilor, a feței, a buzelor. Într-o poză alb – negru unii ar avea dificultăți să ne distingă, dacă acea poză ar fi fost făcută la vârste apropiate bineînțeles. Sau în zilele în care eu port rochii și mă dau cu ruj. E acel ceva prezent în mine care aduce a ea. La fel cum mie mi se spune că mă regăsesc în minunea mea creață, de 5 ani. Nu degeaba probabil se zice că orice mamă își implantează o bucată din ființa ei în trupul micuței făpturi pe care o poartă în pântec timp de 9 luni…

Poate că e tocmai acel ceva, care ne-a unit cu un fir invizibil atâția ani, care ne-a readus azi laolaltă, pe acel ponton de pe malul Crișului. În toți acești ani – mă refer la perioada adolescenței și studenției mele – am avut fiecare drumul ei care nu s-a intersectat decât în clipa când eu am devenit la rândul meu mamă. Și chiar scriind aceste rânduri întrevăd sensul acestor lucruri…Căci mama mea este și mama copiilor mei, parțial. Se știe deja, din punct de vedere științific mă refer, că bunica e cea care poartă și ea timp de câteva luni (4 sau 5 luni, nu îmi amintesc exact) pruncul în pântecul său prin aceea că ovulele viitorului său copil – adică mama nepoților ei – se formează prin trimestrul al doilea de sarcină. Deci practic copiii mei, care s-au născut din acele ovule, au o parte de ființă a lor care s-a dezvoltat când eu creșteam înăuntrul mamei mele. Iar eu la rândul meu provin din acel ou care s-a dezvoltat prima și prima oară în pântecul bunicii mele. Și tot așa, de la bunica la străbunica la stră-străbunica până la prima Mamă, Mama Primordială, a noastră, a tuturor. Una dintre cele mai frumoase realizări despre sarcină, nu! Și în lumina acestei realizări am constatat că e firesc ca eu și copiii mei să se simtă mai apropiați de ea. La fel cum și eu probabil mă voi simți mai apropiată de nepoții pe care mi va dărui fetița mea.

Dar revenind la ziua de azi, am realizat pentru prima dată asemănările dintre noi. Acolo unde până acum vedeam doar diferențele, acum mi se pare că suntem cu adevărat mai asemănătoare decât mai diferite – amândouă purtăm pe umeri responsabilitatea copiilor noștri, a familiilor noastre, mai ales în sensul de bunăstarea emoțională. Amândouă ne simțim adesea singure și nevăzute în propriile case, neînțelese de partenerii noștri, ambii pe de-o parte dependenți de deciziile pe care noi le luăm în căsnicie. Ambele cu dorința de a face ce e mai bine pentru copiii noștri, pentru cei apropiați, chiar dacă asta ar fi însemnat o delăsare a propriei persoane. Ambele admirate de cei din jur pentru stilul nostru de viață, dar în același timp cu această imensă greutate pe umeri de a păstra aparențele, de a ține o mască pe față în cea mai mare parte a timpului. Amândouă mult prea mândre și orgolioase ca să admitem anumite lucruri și să ne dăm voie să plângem atunci și cât simțit. Dar azi…azi ne-am dat voie să nu mai fim așa. Să ne bucurăm doar de clipa prezentului. Să binecuvântăm acel moment al zilei, când ne simțeam bine împreună, în siguranță, auzite și văzute. Și s-a născut o apropiere cum nu am mai trăit până acum, ca de la egal la egal, de la femeie la femeie, de la mamă la altă mamă.

Culmea, întâmplarea face că azi e vineri și suntem singure în acest weekend, în sensul că amândoi soții noștri sunt plecați de acasă. Lucru nespecific, mai ales pentru ea. Iar pentru mine un lucru care nu e neapărat nemaivăzut, dar care acum câteva luni m-ar fi făcut să mă simt singură, ușor anxioasă. Dar azi nu. Chiar și asa, eu la casa mea cu copiii mei dragi, ea la casa ei cu florile ei dragi, suntem libere și fericite. Putem trage adânc aer în piept și putem spune că am trăit atât de bine această zi de octombrie. Conștient. Prezent. Deplin.

A.

Later Edit: Culmea, ulterior am aflat că în acea minunată zi de 9 octombrie se sărbătoarea Ziua Bunicilor! Nu știu dacă e o sărbătoare la nivel internațional sau european doar, însă m-a bucurat nespus când am realizat această sincronicitate. A fost ca și cum, în moduri neștiute, Viața ne-a adus laolaltă și ne-a creat acest context de sărbătoare. Căci de sărbătorit aveam multe, pe lângă împlinirea rolului nostru de mamă și de bunică!

De ce vulnerabilitatea este de fapt o formă de curaj

luni, 12 octombrie 2020, 23:13

Azi a fost o zi tare grea pentru mine și mama mea. Tata a fost supus unei operații pe cord, prin care i-au fost înlocuite patru vene din inimă cu alte patru, preluate din alte părți ale corpului. Practic, pentru câteva ore inima lui a fost scoasă din corp și așezată pe o masă, iar corpul său – o carcasă lipsită de cel mai de preț organ al omului. Căci deja se știe că inima e centrul ființei noastre, chiar dacă mult timp i s-a acordat o importanță mai mică decât creierului, spre exemplu. Dar acum există studii care să dovedească că inima este adevăratul nostru „creier” și că omul, doar atunci când coboară din minte în inimă, poate cu adevărat să trăiască ceea ce îi este menit pe acest Pământ.

Și, în timp ce așteptam să primesc vești despre operație și despre starea tatălui meu, m-am tot întrebat oare ce o fi simțind între timp. Pe unde i-o fi hoinărind sufletul în acele ore, când a fost nevoit să sufere această disociere tocmai pentru a i se oferi aproape o inimă nouă, aș putea spune. Căci inima așa cum era, în starea de acum o zi, nu ar mai fi dus mult timp. Mă întrebam ce o fi simțit el chiar înainte să fi adormit, la ce i-o fi zburat gândul? Câte emoții i s-au adunat atunci în priviri? Oare cât de frică i-a fost?

Sunt grele pentru mine aceste întrebări…Dar mi s-a părut atât de important să ofer acestei experiențe adevărate ei valoare. Căci este cu siguranță un moment de cotitură în viața sa, o a doua șansă. Și mă întrebam oare cât de mult curaj e nevoie să ai ca să te îmbarci senin într-o astfel de călătorie? Eu una știu sigură că aș fi fost terifiată. În clipele acelea dinainte, aș fi înnebunit de disperare. Pentru că s-ar putea sfârși totul, pentru că s-ar putea să nu mă mai trezesc…Dar culmea, nu cred că ar fi disperarea generată de proximitatea morții, căci pentru mine în această clipă a vieții nu mă sperie moartea în sine. Nu o mai privesc la fel, știu că face parte dintr-un ciclu nesfârșit, și că noi facem parte din acest ciclu viață – moarte – viață, ne naștem, trăim și apoi murim, dar ne regenerăm constant. Pentru mine viața este o călătorie a sufletului, care are dreptul să aleagă dacă și cât va mai continua această aventură în funcție de misiunea cu care a venit în această lume…Așa că sunt conștientă că pentru mine moartea e doar sfârșitul unei experiențe care probabil va fi înlocuită cu alta. Însă – ceea ce cred că m-ar înspăimânta cel mai tare ar fi despărțirea de copii. Ei sunt binecuvântarea mea, dar și călăul meu. Nu știu dacă face sens ce spun…Doar că voiam să subliniez că deși ei îmi aduc cea mai multă bucurie, față de ei simt că am cea mai mare responsabilitate și este atât de mare încât nici să mor nu cred că mi-aș putea da voie vreodată – cel puțin nu până nu îi știu mari, la casele lor și cu un EQ ridicat –  ca să nu îi dezamăgesc, să nu le răpesc ceva. Atât de mult îmi doresc să le fie bine!

Dar revenind la tatăl meu. Cred că doar azi am realizat ce act extraordinar de curaj a dovedit. Faptul că a ales să facă lucrul ăsta, să se opereze, să se expună acestei mari și grele schimbări în viața sa curentă. Căci putea la fel de bine să nu o facă, sau să o facă lamentându-se non stop…Nu spun că nu s-a plâns, căci e greu să accepți deplin astfel de lucruri sau să nu te întrebi măcar o dată de ce mie mi se întâmplă așa ceva, dar spre final a ajuns cred la o deplină acceptare. Și chiar cred că a intrat în acea sală de operație cu credința că este exact unde trebuie să fie. Și nu cred că a făcut-o doar pentru el. Cred că a făcut-o pentru noi toți.

Pentru mine, această experiență, de a sta întins cu inima lângă tine, expusă, dezvelită de orice strat protector, este cea mai mare stare de vulnerabilitate pe care mi-o pot imagina. Și asta nu este altceva decât curajul pur! Să te dezbraci de orice bariere de protecție, să arăți adevărata față a inimii tale, așa cum ești, fără nicio mască, este cea mai mare dovadă de curaj și în același timp un act imens de iubire. El a ales să își pună inima la bătaie, vorba vine, pentru ca noi toți să îl vedem așa cum este…

Iar eu acum îl înțeleg atât de bine și îl admir mult mai mult. Căci și eu m-am simțit aproape toată viața mea nevăzută. Și îmi dau seama că doar niște măsuri extreme m-ar fi putut determina să mă dezvălui lumii după zeci de ani de purtat de măști și sisteme de protecție…Îmi amintesc că, în tot acest demers, copiii au fost cei care au început să dea de pe mine strat cu strat jos, căci erau zile când simțeam că nu mai am nimic pe mine, că mi-au luat și pielea de pe mușchi și am rămas goală. Despuiată. Atât de vulnerabilă! Dar nu am înțeles niciodată ce pot face cu această vulnerabilitate, nu am putut să o privesc niciodată cu ochi buni…Din contră, îmi părea un semn de slăbiciunea, iar eu și așa eram disperată să primesc atenția și validarea celor din jur, care – credeam eu – mă vor oricum numai slabă din fire nu. Mi-a luat ani întregi să mă pot vedea eu pe mine, de aceea nu aveau nicio șansă cei din jur să reușească să treacă dincolo de toate aparențele minuțios create de mine.

Chiar și în ziua de azi nu prea pot să mă arăt complet vulnerabilă. Nici măcar în fața copiilor, căci îmi fac griji cum i-ar putea asta afecta. Dar am început timid să mă arăt câte puțin, am început mult să vorbesc despre asta și cu fetița mea, să îi spun de fiecare dată cum mă simt, să pot să îi clădesc și ei încrederea că e iubită oricum s-ar înfățișa, chiar și tristă, furioasă, obosită etc.. Nu îmi dau voie să fiu complet vulnerabilă pentru că nu am încă acest curaj de a mă scoate acolo, în fața lumii, de a mă simți bine exact cu ce și câte sunt. Căci dacă îndrăznesc mă tem de ce s-ar putea întâmpla. Îmi este frică de respingere, mai mult decât orice…Dar știu că fără să am acest moment, fără să pot ridica vălul și să ies la suprafață, fără să ridic tot ceea ce mi-a obturat mintea și pe mine însămi atât de mult timp nu voi putea înainta, nu voi fi cu adevărat împăcată și fericită și lumea nu mă va cunoaște la modul cel mai real.

Căci atunci când nu suntem deschiși, nu putem fi iubiți pentru ceea ce suntem cu adevărat. Iar asta – din proprie experiență spun – doare teribil. Dar e totuși o veste bună aici și anume faptul că atunci când putem să ne dăm voie să fim vulnerabili înseamnă că suntem de fapt curajoși! Iar asta este grozav căci lumea iubește ideea de curaj și tot ceea ce îi este asociat. Și nu e ca și cum nu am făcut cu toții și alte lucruri, poate chiar mai grele, până acum. Trebuie doar să începem de undeva, să putem să spunem cuiva adevărul despre noi…Iar odată grăit, acesta se va propaga …. Căci „Când te vei hotărî să faci un lucru, lucrul îl vei izbuti (…) și lumina va străluci pe toate drumurile tale”, [Iov 22:28]. Așa să fie!

A.

The Story of My Life

vineri, 16 octombrie 2020, 15:41

Am auzit de dimineață melodia cu această denumire a celor de la One Direction. Și de atunci îmi tot sună în minte refrenul. Povestea vieții mele. Ce aș scrie într-o astfel de poveste? Până recent nu aș fi putut răspunde prea multe la o astfel de întrebare, căci mi s-a părut că viața mea nu are o semnificație anume. Nu aveam impresia că am făcut ceva demn de povestit. Iar azi, având acest gând, mi-am dat seama că aș putea scrie o carte și tot nu ar fi de ajuns!

E interesant cum odată schimbată percepția mea și modul meu de a mă raporta la lucruri și la evenimentele din viața mea, am început să-mi privesc altfel viața. Am început să accept ce mult și intens am trăit. Cred că doar în clipa în care mi-am asumat toată durerea pe care am dus-o în spate în toți acești ani pot spune că am început să simt că am trăit cu adevărat, să văd sensul în toate. Copilăria mea, adolescența, prima tinerețe – devenirea mea ca mamă și soție, ca adult care merge la lucru și are o familie a sa, despre toate merită scris. Și de fapt cred că așa este în cazul fiecărui om. Fiecare avem o poveste demnă de spus.

Și mai cred că, netrăind toate aceste etape conștient, ne împiedică să ne înțelegem viața, ne împiedică practic să trăim și ne trezim poate la aproape 35 de ani cu întrebarea fără răspuns: Cum naiba am ajuns aici??? Adevărul e că toți anii dinainte se pierd dacă nu am putut integra și accepta cele trăite, dacă nu putem înțelege de ce ne simțim azi așa raportându-ne la ei.

Ieri seara m-am simțit rău. Din categoria rău de amețesc, nu mai am aer, am o gheară în stomac și un pumn în gât…tocmai avusesem una din puținele conversații deschise cu soțul meu în care concluzia a fost că nu mai însemnăm nimic unul pentru altul, că oricât am vorbi între noi nu ne ascultăm cu adevărat și că viața noastră curge în paralel…O realitate cruntă care pe mine mă zdruncină de fiecare dată și de fiecare dată mă face să mă întreb: De ce naiba mi se întâmplă asta? De ce mă trezesc dimineața singură în pat constatând că trăiesc un coșmar? Nu doar că îl visez…Și când oare voi avea suficientă tărie să pun punct?

Știu că aproximativ 90% din oamenii din jurul meu nu știu asta, nu văd asta la noi – și nici nu au cum căci noi nu le-am arătat decât o mică parte din relația noastră. Și încă am dificultăți în a accepta că e ok, fiecare va înțelege atunci când va fi pregătit, dar că eu nu trebuie să mă justific, ci trebuie să iau propriile mele decizii. Dar mă râcâie totuși acest deznodământ ca și cum nu îl pot integra ca fiind al meu, ca și cum vorbesc despre o altă persoană. Îmi dau seama acum că nu a servit deloc faptul că nu am lucrat cu mine și rănile mele în tot acest timp. Credeam că le-am înțeles, că le-am rezolvat, că e un capitol încheiat. Oh, boy, really??? Frica mea de abandon e încă acolo. Sentimentul că sunt trădată la fel. Teama de singurătate, indecizia de a-mi lua propria viață în mâini…Rană peste rană am clădit, și acum  s-a adunat atât de multă materie că în curând voi avea o gaură neagră în loc de inimă.

Dar nu vreau să ajung acolo. Nu asta doresc să fie povestea vieții mele mai departe. Să fiu o gaură care consumă și distruge totul în jur de furie și durere. Vreau să scriu altfel aceste pagini. Să îmi revendic drepturile de autor și să văd în ce măsură pot să găsesc calea din fața mea, fără să mai bâjbâi, ci cu încrederea în Viață, care m-a pregătit pentru acest moment, ca pe un actor în culise.

Și ce pot spune este că recent am citit undeva că o inima rănită e o inimă care a trăit. E o inimă deschisă. Că e timpul să acceptăm că iubirea înseamnă și durere, tristețe, amărăciune. Noi nu vedem o inimă distrusă ca fiind o șansă de a fi martori la capacitatea extraordinară a inimilor noastre. Căci inimile ce au fost frânte înseamnă viață, respiră viață…Creează spațiul pentru a ne revendica propria viață, propriile trăiri, și ne invită să ne cunoaștem, să nu mai tolerăm ceea ce ne încalcă limitele.

E o anumită frumusețe și așezare în toată această situație. În tăcerea care se așterne peste mine atunci când stau singură și îmi plâng durerea. Fiecare gură de aer din acele momente e o victorie, o minune pentru mine…Mă aduce mai aproape de adevărul meu, de mine. Îmi este foarte greu să controlez toate aceste ieșiri și nici nu mai doresc să o fac. Sunt parte din mine. Și nu mai doresc să le reduc la tăcere. E ca și cum am tăcut atât de mult timp încât acum dacă tac simt că mă sufoc, la propriu…

Acum tot ce îmi doresc este să îmi masez inima, prin toate aceste trăiri…să le las să o întărească, să o extindă, să facă loc la altceva. Se zice că abilitatea noastră de a iubi se măsoară în abilitatea inimii noastre de a suferi, în abilitatea noastră de a gestiona durerea…nu pot să nu fiu de acord. Eu am știut mereu despre mine că sunt o persoană iubitoare, că iubesc mult oamenii, că mă dedic lor atunci când simt că vor să fie iubiți, văzuți, auziți. Și acum știu că am suferit și pe măsură. Intens, crud, în tăcere…Am lăsat să mă consume această durere fără să știu ce să fac cu ea.

Dar acum știu, o iau înapoi acasă. O revendic. O las să facă parte din mine și o privesc cu ochi plini de iubire. Povestea vieții mele este despre multă iubire și multă durere…nu cred că poate fi una fără alta.

A.

De ce ne cresc alții copiii?

miercuri, 21 octombrie 2020, 16:20

Azi am o mare nelămurire și sunt oarecum indignată de această realizare: de ce ajungem ca, după ce mămicile se întorc la lucru la finalul concediului de îngrijire copil, să ne zbatem să-i ducem pe copii la grădinițe și școli private unde au șansa să primească o educație cât mai aproape de firesc, iar noi muncim ca robii de dimineața până seara pentru a ne permite să acoperim nevoile de bază?

De ce ajungem să trăim în casele noastre ca într-un hotel, de unde plecăm dimineața și ne întoarcem seara, epuizați, cu copiii înstrăinați căci și-au petrecut ziua în diverse locuri și cu alți oameni decât noi, prea obosiți să mai schimbăm câteva vorbe, pentru ca a doua zi să o luăm de la capăt? De ce ajungem să ne crească alții copiii timp în care noi tragem să facem acei bani care să plătească aceste servicii? Fac toate astea un sens? Au rost?

Eu nu am realizat aceste lucruri până acum. Naivă din fire, docilă, nu mi-am pus niciodată prea multe întrebări. Dar pentru că de câteva săptămâni, dacă nu chiar mai bine de o lună, viața îmi este răscolită de tot felul de întrebări, am ridicat și eu chestiunea: ce îmi doresc de la viață? Cu ce scop în gând mă trezesc în fiecare zi? Și, culmea, răspunsurile care mi le-am dat aveau prea puțin de-a face cu un venit constant. Ci aveau de-a face cu nevoia de conectare, de apartenență, de familie. Cu bucuria de a fi împreună, de a împărtăși, de a petrece timpul în așa fel încât să ne umplem inimile de aer curat și veselie…Bucuria de a-mi vedea copiii crescând. De a le fi alături. Dar cum aș putea să fac toate astea când eu însămi îmi dăruiesc aproape toată energia în altă parte? Căci despre asta e vorba, nu despre bani neapărat, cât despre timpul și energia necesară pentru a-i produce. Astea le dăm la schimb.

Și nu e culmea? Le dăm la schimb pentru ca să putem primi bani pentru ca la rândul nostru să plătim acele persoane care și-au dat din timpul și energia lor ca să fie alături de copiii noștri, zi de zi…Poate că sună pueril, dar în clipa de față sunt aproape sigură că ăsta e cercul vicios în care ne zbatem, mult prea obosiți ca să ne putem da seama.

M-a frustrat când am realizat cât de mult din valorile noastre, ca mame, sunt irosite. Cât de puțin mai apucăm să transmitem copiilor noștri după o anumită vârstă, căci nu mai avem cum. Toată energia noastră creativă a fost consumată la muncă, unde trebuie să fie constantă și productivă, iar pentru ei – trup din trupul nostru – ne rămâne mult prea puțin. Așa că tragem de noi, tragem la infinit, până cădem late, până nu mai înțelegem de ce suntem nervoase și iritate mai tot timpul, de ce nu ne mai înțelegem cu partenerul, de ce strigăm la copii chiar dacă știm foarte bine că nu au nicio vină…

Și îmi e ciudă pe această lume, pe acest sistem, pe noi înșine că am lăsat lucrurile să ajungă aici. Că am ajuns să ne înstrăinăm de adevăratele valori, de firea noastră cea mai adânc înfiptă în noi, care ne-ar fi ajutat și ne-ar fi ghidat în toată această provocare a vieții cotidiene. În schimb, am înăbușit-o și am fugit la lucru. Căci acolo e mai ușor- cunosc o sumedenie de mame care admit că la job e mult mai ușor decât acasă cu copiii, și eu sunt prima în fruntea listei. Când m-am întors la job acum mai bine de un an, abia așteptam să plec dimineața. Ba și sâmbetele, îmi găseam orice pretext să plec de acasă, căci era mult prea solicitant să fiu cu cei mici. Și nu contest că aceasta era realitatea mea, și a celorlalte ca mine.

Dar de ce fugim, dragi mămici? De acești minunați omuleți care țin în mâini oglinda spre sufletul nostru? Ne e teamă să privim în ea și să recunoaștem unde am ajuns? Mie sigur mi-a fost…E teribil de greu să recunoști asta, să admiți că uneori vrei să pleci departe de copiii tăi…Căci atât de grea și dăunătoare e această înstrăinare și aceasta nu este altceva decât consecința sistemului în care trăim. În care maternitatea e o corvoadă, nu o bucurie împărtășită, e o experiență pe care majoritatea o trăim singure și nu împreună cu tribul nostru, ajungând să fim disperate pentru atenție, pentru validare, crezând că toate acestea le vom primi când ne întoarcem la job. Și așa și este pentru un timp, e bine, ne simțim pe val, dar – uneori, căci nu vreau să generalizez – se întâmplă să realizăm că lucrurile nu mai sunt la fel nici la lucru. Că noi nu mai suntem la fel ca înainte de copii, altele par acum prioritățile. Dar totuși, ce putem face? Ne resemnăm și mergem înainte, tragem tare, încercăm să ne găsim un echilibru cu viața de acasă, fără a sta o clipă să ne întrebăm de ce? Fără să acceptăm că poate mai este și o a treia cale? În care să ne dăm șansa să fim câte un pic din toate, să ne adaptăm în funcție de momentele noastre din zi, în funcție de energia care curge prin noi. Pentru că doar așa noi, femeile, putem fi cu adevărat productive. Și doar așa vom avea suficient de multă  prezență și pentru copiii noștri, pentru șefii noștri, pentru partenerii  noști și pentru noi.

Am scris toate acestea pornind de la cazul meu particular. Eu am optat pentru o grădiniță privată pentru copii din dorința de a găsi un substitut cât mai aproape de prezența maternă în viața lor de zi cu zi. Pentru că nu puteam accepta să îi știu într-un loc unde – chiar dacă nu din rea voință – nevoile lor nu pot fi ascultate căci sunt mult prea mulți într-o grupă, iar o singură persoană poate face totul cu o limită. Sunt sigură că și la stat se găsesc multe educatoare minunate și probabil că și acolo poți găsi o cale de a te liniști, de a te convinge că cei mici sunt pe mâini bune. Eu însă nu am reușit să găsesc această cale, am tras mereu pentru ideea ca ei să fie într-un cadru mai puțin instituționalizat, ci mai degrabă într-o comuniate care să le amintească de valorile noastre de acasă. Și unde să primească alte valori, în completare.

Dar pentru asta plătim un preț scump. Și nu mă refer la bani aici și nici că sumele pretinse nu ar fi justificate. Din contră, cred uneori că nicio sumă de bani nu e suficientă pentru a plăti strădania și dăruirea pe care o văd în educatoarele copiilor mei, care și-au luat în serios rolul de mame de rezervă din primele zile când acele mânuțe mici s-au agățat de hainele lor cu disperare… Ci mă refer la efortul din spatele acestui preț, la discuțiile nesfârșite pe care le am cu soțul meu pe tema asta, căci eu nu pot lăsa de la mine când vine vorba de copii și nici el nu vrea să vadă că, de cele mai multe ori, o educație de calitate costă bani grei în țara asta. Eu țineam cu dinții de decizia mea. Până recent…Acum, sunt liniștită. Știu că vor merge acolo atât cât noi vom dori să ne alocăm o mare parte din venitul familiei în acea direcție, și știu că e în regulă și dacă nu se va mai întâmpla la un moment dat asta. Pentru că acum cred că voi putea fi eu prezentă în toate acele aspecte de zi cu zi pe care le consider atât de importante. Acum energia mea e cu ei și pentru ei.

A.

Despre Vechiul și Bătrânul An

vineri, 8 ianuarie 2021, 19:49

Citisem zilele trecute cum calendarul popular este deschis de ziua de naștere a zeului An, personificare a Soarelui, prima divinitate a omenirii. Acesta este Vechi sau Bătrân (în data de 31 decembrie) și Nou sau Tânăr (în data de 1 ianuarie). El moare și renaște în noaptea dintre ani. De fapt anul se naște, crește, se maturizează  și îmbătrânește pe parcursul celor 365 sau 366 de zile.

Și, în timp ce citeam toate astea, chiar simțeam cum,  după ce s-a înnoit anul, a apărut și la mine în suflet un sentiment de nou, de renaștere. Cred că așa e la majoritatea oamenilor, și cred că e firesc. Ne agățăm de orice oportunitate de a începe de la zero, de a ne face planuri, de a primi încă o șansă să facem lucrurile altfel. Am auzit (și eu la rândul meu mi-am spus asta de zeci de ori, deja) de promisiuni de genul: anul ăsta voi ține cură de slăbire, voi învăța ceva nou, mă voi apuca de un hobby nou, voi citi mai mult, voi călători mai mult, voi fi mai bun, voi fi mai comunicativ, mai îndrăzneț, mai sociabil și câte mai câte. Parcă atunci, la punctul de start al Noului An, vine la noi însuși Peștișorul Auriu și ne întreabă pe fiecare ce dorințe avem. Iar noi, îi dăm înainte…Și ne facem o sumedenie de planuri și promisiuni, unele realiste, altele nu, și de marea majoritate ne ținem vreo 2-3 luni maxim. Deși am avut în noi cele mai bune intenții, un sentiment sincer de a face ceva nou și diferit, și chiar am crezut că vom reuși, dar parcă după un timp totul se duce pe apa sâmbetei.

La mine așa a fost de fiecare dată. Și de fiecare dată m-am întrebat de ce oare? De ce îmi pierd din acel elan, de ce nu mai simt după câteva luni acea energie debordantă? Parțial, cred că are de-a face și cu faptul că țintesc mereu prea sus și pentru că nu am deloc răbdare. Orice mi-am propus, am făcut-o cu aceeași intensitate și  nerăbdare pe care o simțeam în fiecare lucru nou, și voiam un rezultat pe măsură. De la slăbit la ture de mers pe munte la cărți de citit, pur și simplu s-au evaporat toate după un timp, de parcă și uitasem că le pusesem undeva ca și priorități pentru Noul An. Și mi-am adus aminte de ele doar când s-a apropiat sfârșitul anului, când am fost pusă în situația să fac socoteala și să trag linie.

Bine, nu zic, în realitate realizasem o parte din ele, poate și altele, pe care nu le avusesem în vedere. Ceea ce e bine, pentru că într-un an mai ai și timp să te răzgândești sau să privești și în alte direcții, către alte oportunități. Însă culmea, regretul celor nefăcute, dar promise, a rămas. Și l-am tot cărat în cârcă de fiecare dată, an după an, până când a ajuns un bolovan mare și greu.

În fine, cred că ideal ar fi să lăsăm în urmă toate cele ce nu se întâmplă pe motiv că poate nu ne erau de folos. Sau nu era timpul lor. Și să încercăm să nu ne mai propunem prea multe, ci să lăsăm viața să se întâmple pur și simplu. Căci planurile noastre poate nu concordă întotdeauna cu ceea ce e scris în stele pentru noi…Și am în minte acum chiar anul ce a trecut care a fost cea mai mare surpriză la nivel mondial pentru toată omenirea! Câte planuri nu s-au dus de râpă în anul 2020? Nici nu vreau să merg mai departe, căci planurile eșuate sunt poate un cost rezonabil adus tribut pentru acest an, față de prețul suprem plătit de alții. Dar vreau doar să spun că, e evident, un an ca cel ce tocmai a trecut a clarificat o dată pentru totdeauna că, dacă nu suntem aliniați cu direcția cea bună, orice planuri am face sunt doar bețe în roată.

Nu e nevoie să mă uit mai departe decât la ograda mea. Eu, în ianuarie 2020, mi-am propus să citesc toate cărțile necitite din bibliotecă:) Cred că am vreo zeci. Bine, asta pentru tot anul. Apoi mi-am propus să muncesc cât de mult pot, să pun bani de-o parte, ca să îi duc pe copii la mare cel puțin de 2 ori. Ba chiar am inițiat o nouă tradiție în familie, de genul: luăm un borcan gol și punem în el 12 hârtiuțe, pe fiecare scriind 1 lucru pe care să-l facem împreună, ca familie, într-un weekend din lună. Acuma chiar mă pufnește râsul! Din cele 12 cred că am îndeplinit vreo 3….De câte ori credeți că am fost la mare? Zero barat, un sejur ni s-a anulat în pandemie, iar în vară nu am îndrăznit să ne deplasăm nici cu mașina, nici cu avionul, din cauza neprevăzutului generat de COVID – 19.

Dar de citit cărțile din bibliotecă? Am dus la capăt vreo 2 sau 3 dacă nu mă înșel, și am început alte 4. În schimb, am citit materie pentru un anumit examen din profesie de mi-a ieșit pe urechi, o realitate pe care nu am avut-o deloc în vedere la cumpăna dintre anii 2019-2020. De strâns bani…Ce să zic. Am strâns, dar nu pentru concedii, ci pentru lunile când nu am mai lucrat, fie pentru că s-au închis instanțele, fie pentru că mi-am luat concediu neplătit pentru studiu, fie pentru că am ajuns la acel moment în care mi-am băgat piciorul și am renunțat la toate.

Astea sunt oricum niște exemple puerile față de adevăratele provocări pe care le-a adus anul 2020 în viața mea. La început, a fost acea frică, chiar când s-au închis școlile și grădinițele, apoi multe instituții, apoi lock-down-ul din primăvară…Până ce am realizat că nu pică peste noi cerul, mi-a luat ceva timp. Am trecut greu de la acel sentiment de „nimic nu va mai fi la fel” la „poate că schimbarea nu e chiar așa rea”. Și aici mă refer strict la modul în care a decurs viața de zi cu zi: mai atenți la ce facem, unde mergem, ce băgăm în gură, mai dornici să ieșim în natură, mult mai prezenți când ne-am putut întâlni cu cei dragi, mai recunoscători pentru serviciul pe care îl avem, mai bucuroși că ne putem vedea copiii cum cresc și că putem fi parte directă în educarea lor și mai dornici să petrecem timp de calitate în familie, pe scurt. Dar această schimbare clar nu s-a petrecut ușor, fără luptă, fără încrâncenare, fără teamă…A fost de departe anul cel mai dificil, dar în același timp cel mai eficient în atingerea a ceea ce acum știu că e obiectiv de top: să ne trăim viața autentic, liber, ieșiți din constrângeri și rigorile auto-impuse. Și să ne-o trăim în acord cu menirea noastră în lume, pe care dacă o vom asculta, vom fi binecuvântați cât de curând.

Fiecare, în ritmul lui, în acord cu propriile lui resurse și limitări, este chemat să se oprească și să asculte. Să tragă linie la cele bune și cele mai puțin bune, și să le ia pe toate în brațe! Doar așa cred că merită să întâmpinăm Noul An, făcând pace cu Bătrânul de dinainte.

Ceea ce vreau să concluzionez e că, până nu stăm să simțim toate prin câte ne-a purtat 2020, până nu trăim și supărările, și eșecurile, și planurile nerealizat, și visele neîmplinite, până nu lăsăm să moară ce trebuia și pentru care a fost nevoie să se întâmple un eveniment de așa proporții catastrofice ca să ne deștepte, probabil că e nerealist să ne mai facem vreodată alte idei despre ce vrem să facem în Tânărul An. Cred că cel mai important și sănătos e să începem cu exprimarea recunoștinței, pentru că și dacă nu crezi că ai trăit vreun lucru bun în anul ce a trecut, totuși ai trăit ceva din moment ce ai ajuns să trăiești toate acestea. Pentru viața în sine, pentru a doua șansă, să mulțumim! Abia atunci putem trage linie, și nu va mai conta ce nu am putut face, ci doar ce am făcut, ce s-a făcut prin noi…Nu cred că e puțin lucru, fiecare trebuie să fi avut un an mai special ca oricare altul.

Până și cei mici o simt. Și dacă tot i-am adus în discuție, azi am simțit cu toată inima acel Început, acea emoție că de data asta chiar pot să mă îmbarc în ceva nou fără să mă țină nimic în urmă. Povesteam cu copiii la prânz despre cum ne decursese ziua, cum a fost în parc, dacă ne-a plăcut la librăria unde am ajuns, de ce ne plac atât de mult cărțile și tot felul. Și le-am mărturisit atunci că, dacă aș putea alege, între cărți pentru copii aș vrea să îmi petrec toată ziua! Și atunci fetiței mele i-au sclipit ochii și s-a uit la mine, dar – cum să zic – direct în sufletul meu care în acele clipe pot să jur că făcea tumbe în oglinda din privirea ei – și mi-a zis: „Mami, ție chiar asta ți-ar plăcea să lucrezi!” Era ca și cum ea vedea exact năzuința mea, dorința mea de atâtea luni de a găsi acel lucru care mă reprezintă și să pot să îl transpun în muncă, căci mă macină de ceva timp faptul că nu reușesc să găsesc un job. Și, nu știu de ce acum, dar ceva din răspunsul ei m-a făcut să mă analizez și să îmi dau seama că nu simțeam ca altădată acea împotrivire, acel ghimpe, acea voce a rațiunii care să îmi zică că nu e de mine, sunt supra-calificată, și alte justificări. Ci simțeam o bucurie pură, o comunicare directă cu acel izvor nesecat de înțelepciune care ne-a pregătit tuturor un loc în lume, un dar, și care acum parcă îmi întinsese o cană de apă cristalină, fiind un semn că sunt pregătită să beau și să parcurg pe un nou drum.

Le-am spus atunci copiilor că le mulțumesc. Sunt printre puținele persoane cu care eu pot fi eu însămi. Care mă știu, care mă văd, îmi citesc în ochi visele. Și că mă simt mai apropiată ca oricând de ei, de sufletul lor, care mi-a fost poate înrudit în cine știe câte alte vieți și care îmi mai dă din când în când câte un imbold când mă îndepărtez de la lecția mea. Nu știu, poate e doar magia începutului, poate a fost de fapt doar o zi bună pentru noi. Dar chiar și așa, simt că pot să îmi iau rămas bun de la Vechiul An, să-i sărut mâna ca unui bătrân înțelept, să îi mulțumesc pentru povețe și să-l lase să plece în treaba lui, iar eu în a mea. Căci pe mine mă așteaptă încă o puzderie de cărți de citit…

A.

LE: în aceste zile ale Noului An a nins mult. Copiii au învățat că fulgii de nea nu sunt altceva decât steluțe care poartă în ele magia anului ce tocmai a început. Așa să fie!

Bucuria unui nou început

joi, 14 ianuarie 2021, 22:07

Azi a fost acea zi în care am simțit cum, pentru prima oară, o idee a încolțit la mine în minte. În suflet se cuibărise de ceva  vreme, dar în minte nu avusese încă posibilitatea să ajungă, căci poarta a fost până acum tot închisă. Abia de câteva zile am perceput o deschidere ca și cum, odată cu zăpada care se topește și picură pe streașină, zidurile înălțate de convingerile mele cum că „eu nu știu ce vreau să fac cu viața mea” au început să se năruie încet încet…Doamne, în sfârșit! Ce bine e! Să pot simți – nu doar declara – că am de acum un reper, o direcție către care mă îndrept. Știu că am găsit ceva bun în mine, ceva ce mă reprezintă și ceva ce ar putea aduce beneficii și altora.

Acum tot ce trebuie să fac e să țin de descoperirea mea și, mai ales, să îi dau o formă exterioară. Am discutat azi cu o singură persoană despre planul meu, ca să îi cer mai degrabă o părere despre cât de fezabil i se pare. Dar atât, nu mai vreau să spun prea mult despre el, căci am impresia că s-ar pierde din conținut și din elan. Ca și cum s-ar disipa o parte din idei și entuziasm cu fiecare persoană care ar afla și poate și-ar da cu părerea, în mod involuntar.

Nu neg că îmi este și frică să zic cuiva…îmi e frică oricum și să zic, chiar și să gândesc despre el. Căci am avut de-a lungul timpului atâtea idei și niciuna nu a prins contur, mereu dezertez înainte chiar să am măcar un plan care să aducă ideile în structură. În fine, am învățat despre mine că nu am prea știut să fiu consecventă cu lucrurile pentru care nu fusesem crescută, adică în clipa în care simțeam că nu am validarea familiei mă auto-sabotam și abandonam pe parcurs.

Și am mai învățat că am de lucru și la capitolul responsabilitate și activare a voinței interioare! A determinării și a realizării că orice idee, pentru a fi un succes, are nevoie de muncă în spate. Iar eu trebuie să fiu cea pregătită să o înfăptuiesc. Mărturisesc că de dimineață îmi zboară în veselie tot felul de noțiuni prin minte, am notat liniuță după liniuță și încă nu se opresc…E ca și cum curg din mine, vor să iasă la lumină. Iar eu încerc să le mai temperez, încerc să le dau o structură. Dar mai simt și cum, pe lângă idei, apar și gânduri de îndoială, provocări, probleme prematur create, și frica că nu voi putea duce la bun sfârșit nici acest proiect. Pentru că nu am făcut-o până acum și mi se pare ireal să gândesc despre mine ca o persoană care chiar a realizat „x” lucru.

Însă încerc să pun toate aceste temeri la o parte. Chiar și ideile le mai stăvilesc, căci am ajuns în mintea mea la al 3 – lea an de derulare a proiectului deja și momentan e nevoie să încep cu începutul și cu pași mici. Să fac un prototip, să cer un feedback de la prieteni. Să fac niște calcule. Dar sunt atât de fericită! Atât de încântată că am venit eu cu inițiativa, că am încredere în mine suficient încât să mă las să visez și să îmi spun mie că pot realiza tot ce vine din inimă, întru bucuria mea și a celorlalți!

Câte am putea face dacă ne-am permite cu toții această libertate de creare! Dacă ne-am da mai des frâu liber, fără să ne găsim atât de multe scuze. Dacă am lansa ideea și am lăsa lucrurile să se așeze organic, natural.

Simt cum, în timp ce scriu toate astea, mă încearcă atât entuziasmul, cât și nesiguranța. Acel sentiment imediat următor exuberanței, când după ce te lasă acel val de hormoni îți dai seama unde ești și cât mai ai de fapt de parcurs. Și e riscul să te dezamăgești! Iar eu nu am știut niciodată să fac față dezamăgirilor, de aceea mă întreb și acum – oare voi fi suficient de puternică încât să cred cu tărie în drumul meu? Oare sunt suficient de conștientă că poate voi întâmpina la început greutăți, că poate lucrurile se vor porni mai greu? Oare sunt suficient de pregătită să fac față celor din jur, întrebărilor lor, neîncrederii lor?  Nu am idee cum să răspund la toate astea. Dar, vorba unui om înțelept, nu vei afla decât făcând, trăind, creând.

Așa că, încerc să nu mă mai gândesc prea mult. Doar să îmi fac planul, și apoi să îmi setez primul pas. Apoi după ce acesta e făcut și aplicat, trec la al doilea. Apoi la al treilea și tot așa, până când peste ani mă voi uita înapoi și voi realiza că am reușit! Sunt eu cea care a dus planul la bun sfârși. Sunt eu cea care a depășit obstacolele, cea care a fost adaptabilă, inventivă, cea care a crezut în visul său mai mult decât în orice programe vechi care îi rulau în minte…

Și poate așa, de data asta, mă voi lăsa purtată de bucuria unui nou început. Căci îl merit. De fapt, acesta e primul și singurul meu debut autentic pe scena Vieții! Așa că îl voi trata ca atare și mă voi comporta ca cel mai receptiv și tolerant public pe care îl pot concepe.

A.

Sunt oare într-o relație toxică?

sâmbătă, 16 ianuarie 2021, 19:34

Acum câteva zile postam despre bucurie și speranță, azi a venit timpul unui subiect încărcat de altfel de sentimente. Sau mai bine zis, resentimente. Este despre revoltă, frustrare, vină, ură…Căci așa e viața, cred. Ne umple de pozitiv ca să putem echilibra apoi cu negativ. Vreau să mai spun că mereu o poveste e scrisă în mod unilateral, e vorba de punctul unuia de vedere și trebuie tratată ca atare…De fapt, orice simțim, orice trăim e mereu despre noi – nu ceilalți „ne-au făcut nouă ceva”, ci noi proiectăm în faptele lor ceva ce aveam nevoie să trăim…Iar povestirea sentimentelor legate de o experiență anume este clar o cale de eliberare și de comunicare, care nu rămâne însă fără efect în memoria colectivă. Cineva, undeva, poate simți această mărturisire ca fiind propria-i poveste, propriul pas spre vindecare. De aceea îndrăznesc de multe ori să scriu despre lucruri atât de profunde și aproape de inima mea, căci – poate chiar într-o măsură infimă doar – vor reverbera în oceanul inconștientului colectiv și vor produce schimbările la care tânjim cu toții.

Revenind…La un scurt search pe google dau de următoarea explicație referitoare la relațiile toxice: „ O relație toxică pot fi cauzată de două tipuri de personalitate opuse. Toxicitatea este rezultatul incompatibilității persoanelor implicate în relație. În unele cazuri, nimeni nu este în mod obligatoriu vinovat pentru toxicitate; mai degrabă, toxicitatea este cauzată de incapacitatea de a comunica și de a stabili limite sănătoase, conversații și comunicare.”

Deci, să vedem dacă ni se aplică și nouă. Personalități opuse – oarecum, suntem. Incapacitate de a comunica – da, cu siguranță. Lipsa unor limite sănătoase- absolut! Inexistența unor conversații normale – bifat și asta…La care mai pot adăuga senzația de a nu mă simți în largul meu când sunt cu el, de a mă strădui mereu să mă controlez, să controlez modul în care răspund sau pun întrebări. Nimic nu vine natural, cel puțin în ultima vreme. Totul e în conflict. De la o banală conversație despre cine și ce cumpărături face, la discuții despre job-uri și bani, case și vacanțe, educația copiilor, mâncarea de zi cu zi, totul e o continuă luptă…Pentru ce, mă întreb? Nu știu. Nu știu în ce moment am încetat să ne gândim cu iubire unul la celălalt, când lumea noastră a devenit această arenă din care nu vom ieși niciunul învingător.

Mi-am adus aminte de discuția cu el de acum o luna când îmi reproșa că am pornit împreună pe acest drum de părinți, dar eu m-am schimbat, am devenit mai intolerantă și nu am mai acceptat nimic din ce nu puteam eu controla. Ei bine, pe moment nu am putut să nu îi dau dreptate, ba chiar m-am simțit cumva cu musca pe căciulă. Însă, azi mi-am adus brusc aminte și de o plimbare cu primul nostru copil, fetița – prima noastră plimbare toți trei după ce am ieșit din maternitate, cred că ea avea atunci doar 2 săptămâni. Și atunci am încercat să îi spun lui ce simt, cât de rău îmi era de fapt din punct de vedere psihic și emoțional, cât de vinovată mă simțeam pentru cezariana de urgență…Iar el mi-a tăiat macaroana cât aș fi clipit și nu m-a lăsat nici să termin fraza. Aveam mare nevoie de el să mă asculte și el nu numai că nu m-a lăsat să vorbesc, dar a arătat o reală dezaprobare față de ceea ce simțeam, față de faptul că îndrăzneam să mă plâng LUI, fix lui mi-am găsit să îi spun off-ul meu.

Cred că dacă cineva s-ar fi uitat atunci la noi ar fi înțeles că acela a fost MOMENTUL, acela a fost începutul creării unui rift între noi. Prima rană mare pe care mi-a făcut-o și pentru care nu cred că l-am iertat, încă. Atunci eram prea labilă, prea deprimată ca să înțeleg ce spunea, cum mă simțeam (n.n. am suferit de depresie post-natală la ambele nașteri, dar în cazul fetiței, pentru că a fost și primul copil și au existat și niște complicații la naștere, depresia a fost mult mai accentuată și de durată mai lungă). Atunci m-am simțit respinsă, trădată, și într-adevăr puțin enervantă…Acum, în timp ce scriu, îmi e o ciudă pe el, pe situație, căci nu am putut sa îi întorc vorbele când mi-a zis ce mi-a zis luna trecută. Aș fi vrut mult să știe că el a fost primul care a plecat din echipă, că nu mi-am dorit eu niciodată să fiu deprimată, și totodată să mă transform într-o mamă elicopter care controlează totul. Dar în clipa în care mi-a întors spatele eu am rămas singură, eu, și atât. Nu mai eram noi doi, nu mai eram echipă, era ca și cum mă punea chiar el să mă descurc singură cu tot ce simțeam, ca și cum în clipa în care eu am dat de greu, el a și sărit din barcă. Și asta a fost sentimentul meu mereu, în tot timpul ăsta, în ultimii 5 ani, că el se îndepărtează de fiecare data când mie îmi e greu, când dau de un hop, când sunt mai speriată și mă lasă singură, nu neapărat atât din punct de vedere decizional – căci cu asta îmi pică bine sa mă dezvolt, ci din punct de vedere al sprijinului simplu, firesc, care ar trebui să existe între parteneri. O comuniune tacită, o solidaritate nerostită – doar asta voiam eu de la el.

Acum îl urăsc pentru acel moment când, după mine, a stricat totul…A lăsat o rană mai adâncă decât orice operație și nici măcar nu și-a dat seama. Și acea rană a continuat iar și iar să se adâncească, și eu iar și iar să mă îndepărtez de el. De aceea și în clipa de față mă simt de multe ori nesusținută, deși acum știu că mă descurc și singură și nu mai am nevoie de el în multe lucruri. Deci de asta cred ca nu a mai avut el impresia că suntem o echipă pentru că realmente nu mai eram. A închis el bine ușa în fața mea și eu, în acea clipă, cum sunt și foarte orgolioasă din păcate, am lăsat-o așa. Oricum, au mai fost momente când am bătut la acea ușă, însă tot degeaba. Aceeași a fost povestea și cu a doua sarcină și naștere, a fost ca și cum l-am obligat să mă sprijine și el o făcea așa, flegmatic…Nu prea m-a sprijinit nici cu ideea unei nașteri naturale. În fine, ultimele luni de sarcina cu cel de-al doilea copil au fost extrem de grele, și de aceea port în suflet povara faptului că atitudinea mea l-a afectat pe cel mic. Am fost extrem de supărată și nefericită, și parcă uneori simt asta în modul în care se comportă acum băiețelul. Și port această vină cu mine, de aceea sunt de multe ori mai permisivă cu el pentru a-mi răscumpăra toate acele sentimente pe care i le-am transmis încă din pântec, deși știu că nu ar trebui…

Dar! Vreau să știe o lume întreagă ca aceste vremuri – transformarea ta în părinte, fie mamă sau tată – lasă urme adânci. Să nu mai aud pe nimeni cu textul de a avea răbdare, că trece totul, și că o să fie iar bine. Rahat! În cazul meu, nu a mai fost niciodată la fel, din acea clipă când ne plimbam pe podul Dacia într-o zi de septembrie în anul 2015. Totul s-a schimbat, eu m-am schimbat, sunt aproape alt om. Un om care acum sper că se vede pentru ceea ce este, un om pregătit să își îmbrățișeze umbra, să știe despre el și ce e bun și ce nu, să se iubească în final pe el însuși și să danseze în acest echilibru toată viața. Știu că bărbatul meu e companionul meu pe acest drum, care mă ajută să învăț despre mine, încerc să îl privesc așa – cel puțin în momentul de față când eu încă mai am multe de vindecat la mine.  Încerc să nu îi port pică, doar că aș fi vrut să îi spun și lui aceste lucruri cândva…poate.

Până atunci am să le scriu aici, și am să le spun altor femei. Am să încerc să le fiu lor alături. Să știe că le văd, că le înțeleg, că sunt și eu o femeie cu aceleași răni….Și că încercăm să le vindecăm împreună. Iar dacă toxicitatea înseamnă incapacitatea acută de a comunica cu partenerul despre niște subiecte care pentru celălalt partener sunt importante, atunci e necesară o cură urgentă de detoxifiere. De regăsire a propriei voci, căci atunci când nu reușești să comunici de fapt probabil nu reușești să TE comunici, căci nu ești suficient de conectat la propriile nevoi. Abia apoi, după ce stai mai mult cu tine, după ce comunici CU TINE însuși, vei putea găsi o punte de comunicare și cu celălalt.

Asta nu înseamnă bineînțeles că te va și asculta. Și auzi. Dar înseamnă că tu ți-ai făcut partea, ai spus ce aveai de spus fără să judeci, fără să critici, fără să vrei să-ți schimbi partenerul și fără să-l condiționezi. Practic, ăsta e țelul final. Asta înseamnă acceptarea necondiționată. E mai ușor de scris, decât de făcut, asta e clar! Ce pot să concluzionez este că în clipa în care eu m-am regăsit pe mine, m-am adunat bucată cu bucată și m-am „recompus din îngeri”, vorba lui Adrian Păunescu, mi-am regăsit și vocea – cel puțin în scris :). Sper că o voi putea transpune și audio, cât de curând!

A.

E atât de multă durere...

duminică, 17 ianuarie 2021, 14:32

Simt cum mă cuprinde, o simt prezentă în casă, ca o plapumă mare și grea care ne apasă. E durere la mine în suflet, e durere la el în suflet…Fiecare cu durerea lui.

A mea e atât de mare că îmi face creierul să zvâcnească și stomacul să se strângă cu greață. Simt cum mă înec, căci iar nu mai ajung la mal. Am mai fost aici și altădată, măcar atâta lucru bun că nu îmi e atât de străină situația, are o familiaritate a ei.

Uneori am impresia că am să o port mereu în suflet, orice aș face, oricine aș fi și oriunde m-aș duce. Ca și cum e marca mea înregistrată și m-am procopsit cu ea pe viață. Oricât de melodramatic sună, chiar nu îmi mai amintesc cum era înainte, când aveam sufletul ușor ca un fulg, când zilele îmi păreau atât de senine și orice nor pe cerul meu mă făcea doar să zâmbesc, să îmi strâng mai aproape de piept fericirea căci îmi dădea ocazia să pot să realizez ce norocoasă sunt!

Acum e cam pe dos. Norii pe cer sunt semn de furtună în sufletul meu. Zilele senine le mai găsesc doar în surâsul copiilor mei. Dar e bine și așa, să știți. Și nu dintr-o pornire sado-masochistă spun asta. Ci pentru că suferința a fost mereu precursorul unei mari treziri, a unei schimbări majore în conștiința mea. Nu pot să nu pomenesc aici un citat care mi-a plăcut teribil de mult:

 “There is no coming to consciousness without pain. People will do anything, no matter how absurd, in order to avoid facing their own souls. One does not become enlightened by imagining figures of light, but by making the darkness conscious.”

Consider cuvinte lui Carl Jung ca fiind desăvârșite. Total în acord cu tot ce am trăit eu conștient în ultimii 5-6 ani. Căci lucrurile atunci au început să se schimbe, să se miște altfel pentru mine în clipa când am întâlnit disconfortul. Când am pierdut controlul. Când m-am simțit deznădăjduită în fața unei experiențe complet noi. Când am realizat că e timpul să îmi asum responsabilitate și să iau decizii singură. Maternitatea a fost marea mea inițiere. De atunci înainte s-a suprapus și cu altele, însă durerea mai mare ca aceea să nu fi suficient pentru copiii tăi nu cred că există. Iar pentru mine propria mea imaturitate mi-a adus multă suferință, dar în același timp copiii au fost și un catalizator excelent care să mă propulsez înainte. 

Și pentru că am avut muulttt de lucru la mine însămi într-un timp relativ scurt și pentru că totul s-a petrecut pe repede înainte, cred că am avut per ansamblu mai multe momente de suferință decât de bucurie. Sau mai bine zis, nu am știut ce e aia bucurie până nu am dat de suferință și atunci nu am putut contoriza prea bine…Nici nu contează de fapt asta. Ci doar că acum nu mai fug de ea. Nu mai fug de acea neplăcere, nu încerc să o mai ascunde de ceilalți. E undeva mereu cu mine, pe bancheta din spate, dar m-am obișnuit să o las din când în când și pe scaunul din dreapta. Căci are nevoie să se exprime, a fost atât de mult timp reprimată!

Iar eu încerc să o las, să îi fiu recunoscătoare chiar pentru că simt că îmi aduce profunzime, o asumare mult mai mare și mă ancorează mai bine, mai înfipt în Viață. Chiar discutam în această dimineață despre cum nu ne-a fost permis, multora dintre noi, ca și copii, să plângem, să fim supărați. Fetelor poate mai puțin, dar pentru băieți și acum e o oarecare rușine să îi lași să plângă în voia inimii lor. În fine, ne-a cam fost indusă de mici reprimarea suferinței și a oricăror emoții așa – zis negative. Și atunci am crescut refulându-le, făcând ce putem și ce știam cu ele…Unii le-au ascuns în mâncare, alții în tot felul de comportamente mai puțin sănătoase precum fumatul, consumul de alcoolul etc., alții în jocuri pe computer, relații neîmplinite, obsesii  și lista poate continua. Cert e că nu am știut, nu am fost crescuți să ne privim suferința drept în ochi și să o recunoaștem ca ceea ce este: parte din viața noastră, chiar de zi cu zi.

Îmi dau seama din discuțiile cu prietenele mele că ori de câte ori ele își manifestă acea latură sensibilă, emoțională în fața partenerilor lor, în cele mai multe cazuri ei se întorc cu spatele, își găsesc o scuză, se iau și pleacă. Ca și cum nu pot fi prezenți într-o atare companie, ca și cum nu pot să  privească drept în față acea femeie care suferă și să recunoască că ea e tot partenera lor. Că mai e și altfel decât bine dispusă și zâmbitoare și dornică.

Știu că unii nu o fac conștient. La fel cum știu că sunt și alți bărbați care au o capacitate mult mai mare de a-și accesa propria latură emoțională și a de empatiza și cu alții care o fac. Dar marea majoritate se sperie, căci știu probabil de mici că e ceva rușinos și nepotrivit, sau poate ineficient și inutil în a-ți etala sentimentele.

Al meu om mereu zice că nu înțelege de ce plâng când o fac, nu prea poate nici să mă consoleze, nici măcar să stea cu mine în acest proces. I se pare că mereu exagerez, mereu recurg la lacrimi când nu vreau să găsesc soluția. Și nici nu ar vrea să audă adevărul din sufletul meu, căci îl tratează ca pe o mare șaradă, ca pe o piesă de lamentare bine regizată. A fost mereu așa, nu știu cum nu mi-a picat fisa mai repede. Probabil că atunci când l-am cunoscut aveam enorm de puține motive care să mă facă să plâng. Oricum, am mai scris, nu plâng ușor și niciodată în public. Rar pot plânge și de față cu el. Deci chiar foarte rar am răbufnit în fața lui căci îmi este aproape imposibil să mă exprim și să mă înfățișez așa în fața unui om care a arătat dezaprobarea față de un astfel de comportament, chiar dacă se întâmpla poate o dată la un an jumate…

În fine, este ceea ce este, nici mai mult, nici mai puțin. Eu pe el nu îl pot schimba, nici nu e corect să vreau acest lucru. Fiecare are propriul drum, propriile bagaje de cărat. Ce știu e că și în cazul lui, chiar dacă nu se vede, e multă suferință. Simt cum o poartă în suflet, nu știe ce să facă cu ea. Probabil nici nu știe că e acolo. Și mi-a luat mult timp până să realizez că și el e de fapt ca mine. Simte și îl doare, dar nu poate plânge nici măcar atât de rar cât o fac eu. Ceea ce cred că e tare greu de gestionat, e ca și cum ca să treci un test ai de citit o carte scrisă într-o limbă pe care tu nu ai mai văzut-o în viața ta!

Nu pot să nu empatizez cu el. Nu pot să nu mă gândesc că suntem călători pe același drum, avem aceleași lecții de luat, aceiași munți de urcat! Nu pot să nu mă gândesc că și eu am fost așa de pierdută cândva, fără niciun reper, fără să știu prea multe despre ce mi se întâmplă. Și atunci simt compasiune. Nu milă, e o mare diferență! Simt că cel puțin nu îl mai judec, nu îl mai cert în gând, nu îl mai arat cu degetul pentru toate câte, chipurile, mi-a făcut! Căci nu mie mi le-a făcut…și le-a făcut lui singur. Și, cum spuneam mai sus, e atâta durere aici. În acel loc, în acel abis din care simți cum nu mai poți ieși, cum te afunzi pe zi ce trece tot mai tare, deși dai disperat din mâini și picioare…Și nu ai nicio șansă reală să ieși fără să realizezi că pentru a mai vedea vreodată lumina e nevoie să stai în întuneric. Să zaci în el. Să te scufunzi și mai adânc, să mergi și mai profund…Până când vei ajunge să nu te mai temi de el, să nu îl mai respingi, ci să-l îmbrățișezi. Să îl cuprinzi și să fii recunoscător căci dacă e prezent înseamnă că după va veni ceva mai bun…Că e pe cale să se întâmple trezirea, că ești pe cale să devii Conștient!

A.

Eu când vreau să fluier, fluier!

vineri, 22 ianuarie 2021, 14:42

Azi am avut o întâlnire online cu o prietenă tare dragă. Ne auzim din când în când ca să ne rumegăm viața și prin filtrul celeilalte. Căci uneori e tare bine să te scalzi în privirea celuilalt, mai ales atunci când acea persoană ține pentru tine un spațiu în care să te simți liber să fi exact așa cum ești.

Și constat că de fiecare dată după aceste conversații devin exuberantă, plină ochi de bucurie, energie, dorință! E ca și cum mă entuziasmez atât de tare de tot ceea ce descopăr în aceste întâlniri că trebuie atunci numaidecât să pun în practică și să merg să schimb întreaga lume!

Zic adesea că am copii mult prea activi ca să le fac față…și nu doar din punct de vedere fizic, ci și din punct de vedere emoțional! Dar adevărul gol goluț e că exact așa sunt și eu! Simt atât de intens, și bucuria și tristețea, că uneori am impresia că voi exploda, ca un butoi cu pulbere aprins.

Nu prea știu cum să mă temperez. În clipele acelea de preaplin trepidez, efectiv îmi tremură mâinile și e necesar să fac ceva. Să scriu, să cânt, să desenez…Să iasă cumva din mine, să se mai așeze apele acelea atât de încărcate de idei și vise și emoții și de toate. Dacă se uită careva la mine pe birou în acele momente cred că nu ar vedea decât un vârtej de culori, totul zboară ca să se așeze mai apoi în alt loc, cărți, vederi poștale, hârtiuțe, pene, flori, frunze uscate, lumânări…se preschimbă după chipul și asemănarea mea, ca într-un veridic proces de creație.

Uneori îmi zic că era bine dacă mă făceam pictoriță. Atunci măcar aș fi putut picta pereții…Aș fi aruncat cu culori în ei, i-aș fi mâzgălit după placul inimii. Ar fi ieșit afară toate acele nuanțe pe care simt atât de multă nevoie să le exprim, dar baiul e că în lipsa culorilor nu am decât cuvinte și acțiuni. Și când vin, vin buluc, sunt ca și copiii care atunci când vor să ajungă undeva repede – repede ies amândoi pe ușă deodată și se împiedică în final unul de altul, enervându-se.

Cam așa și eu, cu ale mele gânduri. Vreau să le aduc la lumină, dar încă trebuie să găsesc calea cea mai potrivită să o fac. Însă ele nu mai au răbdare, sunt ca și – asta e singura comparație care îmi vine acum în minte când mă gândesc la nerăbdare – purceii unei prietene din liceu care într-o primăvară i-a lăsat bunica afară în curte și au alergat de atâta încântare până au făcut pneumonie.

Așa că încerc să las iureșul să se mai tempereze, să se decanteze toate ideile și gândurile și planurile și emoțiile. Le zic: Stați un pic și nu mai mânați că am nevoie să vă pun într-o ordine!

Poate că nu e ceva nemaiauzit, de fapt sunt sigură că mai sunt și alții ca mine. Atât că nu în jurul meu…căci adesea sunt luată drept hiper-ventilată și trimisă la colț ca un copil care a mâncat prea multă ciocolată. Și asta pentru că ei, cei din proximitatea mea, nu înțeleg că nu e ceva ce pot controla prea bine, e un elan creator care probabil a stat prea mult timp sub papuc și acum e ca un baraj la care i s-a rupt stăvilarul! Și p-aci ți calea, năvălesc apele la vale, vrei nu vrei…

A.

Din categoria „Ai grijă ce-ți dorești, că s-ar putea să și primești!”

joi, 4 februarie 2020, 20:32

Zilele trecute am primit o veste mare. Mi s-a propus o colaborare cu grădinița la care merg copiii mei, un post de voluntar pentru moment – un fel de suplinitor – dar cu perspective de a deveni ceva permanent, în timp. Să zic că am fost extatică ar fi puțin spus! Am fost în al nouălea cer, am simțit o bucurie atât de mare și autentică cum nu cred să mai fi simțit decât atunci când aveam încă inima unui copil…A fost ca și cum toate dorințele mele s-ar fi aliniat în acel moment și m-am simțit ascultată, văzută, apreciată – pentru exact ceea ce sunt și nu pentru vreo calificare anume – pentru prima și întâia oară în viața mea!

Lucrurile s-au aranjat perfect – e în plin acord cu proiectul la care am început să lucrez, acelea de a crea un produs de educație în și cu natură. Practic mi s-a oferit posibilitatea să merg într-un loc unde o sa am un contact direct, nefiltrat cu copii de toate vârstele, unde voi putea să aplic toată teoria pe care o știe – la o scală mult mai mare!! Deci – din toate punctele de vedere – e grozav! E o rampă de lansare, un punct de pornire, un mod de a acumula o experiență atât de necesară pentru ca să pot mai apoi să o aplic în cine știe ce alte contexte…Căci visul meu e să fac ceva pe tema educației  cu integrarea naturii în acest proces, adică să țin ateliere, să fac excursii, să duc copiii în natură și să învățăm de la ea tot ce are să ne ofere! Așa că, tocmai mi s-a oferit primul meu auditoriu, cu care voi învăța, jucându-mă!

Deci…ce poate fi mai fain de atât, nu? Ei bine, după ce am trecut de euforia inițială, de recunoștința imensă că am primit această șansă, acest dar nespus de bun de la Viață – care efectiv îmi arată calea pe care să merg ca să-mi ating visul, după ce am observat toate sentimentele de teamă, neîncredere, nesiguranță pe care le anticipam, după ce am adunat curaj să le comunic și câtorva membri ai familiei că voi începe să parcurg un alt drum, după toate astea a venit ceva la care nu m-am așteptat: un atac de panică!! Efectiv, m-a luat prin surprindere căci știam să mă aștept la toate emoțiile de mai sus – dar nu mă așteptam să mă simt atât de copleșită. Căci exact așa sunt acum – mă simt strivită de imensitatea realizării că am primit exact acel ceva pentru care îmi setasem intenția – eu efectiv am scris lucrul ăsta în jurnal în primele zile din an, am scris negru pe alb că spre asta țintesc! Și atunci mă întreb cum de acum nu mă simt mai bine, mai ușurată, ba chiar euforică?

Pentru claritate, țin să precizez că am acceptat acest post:) Cu inima larg deschisă și exact cu acea bucurie de copil despre care scriam mai sus. Sunt realmente încredințată că acum locul meu e acolo. Și mă voi prezenta zi de zi la această întâlnire cu joaca, cu educația autentică! Și voi da copiilor tot ce știu eu că e mai bun și tot ce pot eu da mai bun din mine! Însă – chiar și așa, chiar și dacă nu mă mai întorc de pe acest drum de data asta – spre deosebire de alte dăți când mereu abandonam când dădeam de greu – tot simt o panică maximă la gândul că poate oamenii ăștia își vor da seama de cine sunt eu cu adevărat și nu mă vor mai vedea așa de minunat echipată ca să spun povești despre lumea înconjurătoare copiilor!

Da….știu de ce am astfel de gânduri. Știu de unde vin. E nenorocitul de Ego care nu vrea să-mi dea pace, care vrea să mă țină tot în zona de confort, care îmi bagă acum atât de multe bețe în roată…Acum chiar îl văd cu claritate și îi dau pace…Cât pot. Am încercat să trăiesc acel moment de panică, să îl las să se consume…Să scoată ce avea de scos. Căci măcar așa înțeleg ce pot face în continuare. Acum știu și cum se cheamă – sindromul impostorului. Adică atunci când ai impresia că oamenii te văd într-un fel și tu de fapt nu ești deloc așa și îți e super groază că ei vor afla, că te vor demasca.

Adevărul e că eu, atunci când postez pe pagina mea de educație în natură, atunci când mă întâlnesc cu mămicile sau cu fetele de la grădi, sunt toată numai un zâmbet și transmit, cred, multă așezare și echilibru. Dau impresia că știu ce fac, că petrec mult timp de calitate cu copiii, că sunt o mamă care mă comport exemplar cu ei și că sunt foarte potrivită, probabil, să inițiez și ați copii… Adevărul e că sunt toate astea, darrr mai sunt și altele. Mai sunt și agitată, iritată, isterică de-a dreptul în unele seri, mai și urlu, mai și șantajez și exagerez, mai și ameninț sau manipulez, mai și înfrumusețez uneori intenționat realitatea….Sunt câte puțin din toate, uneori o latură e mai pregnantă ca alta. Iar acum simt cum viața mea personală mi se destramă în fața ochilor. Simt cum am pierdut orice control – căci odată ce sentimentele mele s-au schimbat și s-au reașezat în altfel – știu că nu mai am cale de întoarcere și că mult timp  nu o să mai pot duce în această ecuație…Deci să spun că sunt disperată și terifiată în această privință e tot puțin spus.

Așa că, îmi e groază să nu iasă toată drama asta la suprafață, să nu dezamăgesc pe cei din jur căci în spatele unei fețe zâmbitoare se află uneori și o femeie cu o gură mult prea mare și sonoră…Știu că singura cale de a afla cine și cum va reacționa este să las lucrurile să se întâmple. Să mă arat exact așa cum sunt. Și știu că de data asta, dacă e un nou început – nu voi mai purta măști. Nu mai vreau asta – nu mai vreau sub nicio formă să mă ascund, să mă arat fericită atunci când lumea mea se năruie toată. Voi încerca să mă abțin să mai hrănesc acea imagine de om mereu bine, căci nu e în acord cu realitatea.

Față de adulți – cel puțin – voi încerca să spun mereu adevărul. Cu bune, cu rele, nu în amănunt – dar adevărul. Iar față de copii, aș încerca să le vorbesc pe înțelesul lor despre stările mele. Cred că și ei trebuie să cunoască cât mai mult din limbajul emoțiilor, să le poată identifica pe ale lor.

Nu știu unde mă va duce acest drum. Cred că nici nu trebuie să știu. Mi-am propus ca atâta timp cât voi reuși să mă întorc la acea liniște din inima mea, pe care o simt atunci când văd un apus de Soare, înseamnă că a vorbi cuiva despre această bucurie și despre natură este ceea ce trebuie să fac. Și ce mă rog este să primesc în continuare îndrumare la fiecare pas! Să simt prezența acelei forțe care animă florile și gândurile deopotrivă, care ne doboară și ne ridică cu aceeași iubire necondiționată, care ne poartă cu răbdare prin valea acestei vieți. Dacă mă va primi înapoi în brațele ei oricând îmi va fi teamă, oricând voi greși sau mă voi simți copleșită și neîncrezătoare, atunci va fi bine!  Atunci eu voi fi acolo unde e nevoie să fiu. Așa să fie!

A.